VISUL UNEI NOPTI DE VARA (varianta mea)


pt o mai buna intelegere a mesajului ar trebui sa citesti mai intai povestioara anterioara "Huston, we have a problem!"
______________________________________

- A: De ce nu scrii despre asta?
- Eu: Despre ce?
- A: Despre oiţele tale...

Stiti ce e aia insomnie, nu? Cei mai multi dintre voi probabil ca stiti. Cunoasteti „zvarcolirea” insuportabila, chinul incredibil, durerea fizica a zecilor de minute, a orelor de efort continuu de a adormi, disperarea care ne apuca atunci cand constatam ca noi constatam ca suntem pe cale sa adormim si s-a dus dracu totul. Cat de stupid...

Insomnie

... e asa de frumos, ceva dulce ti se scurge in creier si in oasele turmentate, incepi sa „vizualizezi” filme pe care nu le mai poti controla, nu mai muti tu actorii dintr-un loc in altul, nu-i mai spui lui „... Cristi Dumitruuuu, ceeeeeeee GOOOOOOOOOOL, ce mai executie, cat rafinament, IN CRE DI BIL, EX TRA OR DI NAR, iata-l pe adevaratul urmas al lui Gica Hagi”, nu-ti mai muti tu singur pionii pe tabla de sah a imaginatiei, nu-ti mai regizezi piesele de teatru, nu mai rostesti discursul de multumire pentru primirea Oscarului alegandu-ti si schimbandu-ti unele cuvinte si fraze care ti se par ca nu-ti glorifica suficient de mult propria-ti aura de „adevarat artist nemuritor inca in viata”.

Cat de stupid... e asa de frumos cand incepe sa dea colţul samanţei de vis si, imediat, precesorul tau dobitoc din creier, in loc sa treaca pe „sleep mode”, isi da restart zicandu-ti, urlandu-ti: „hei, esti pe cale sa adormi!”.

Balci_satesc

Si-o iei de la capat, te intorci nervos pe partea cealalta, constati ca ti-a amortit toata partea dreapta, ca te doare o mana – nici nu mai stii care – ca te ustura ochii in cap de-ti vine sa-i scoti pe loc de acolo din orbite, sa-i bagi 3 minute sub un jet de apa foarte rece si inca 5 minute in congelator pentru ca apoi sa-i „reintroduci” in cap asa „cooled” „fresh” si „cristal clear”, constati ca-ti urla creierul de oboseala, vrea odihna, vrea repaos, vrea sa nu mai gandeasca el pentru tine, vrea sa nu se mai gandeasca ca esti pe cale sa adormi si, astfel sa te trezeasca. E o adevarata, curata ironie aici... curat murdar, vorba lui Nenea Iancu.

Si in acest punct?

In acest punct ai diverse alternative: prima, cea mai la indemana, e sa incepi sa numeri oiţele. Eu asa fac.

De cate ori n-am incercat...Si pentru ca nu a functionat am continuat sa rafinez numaratoarea. Am realizat o adevarata „punere in scena” – capodopera, ce mai!

Oiţele mele, pe langa faptul ca sunt si albe si negre, si dungate si vargate si-n carouri si-n macrameuri, dau un spectacol de zile mari de fiecare data cand apelez la ele. Si ce se mai chinuie saracele sa ma distreze, sa-mi distraga atentia de la restul gandurilor care niciodata nu-mi dau pace.

„Lumeeeeee, lumeeee! Circus oieritus a ajuns si-n satul vostru. Hai si veniti de ne-admirati! Spectacolisssim asa cum n-ati mai vazut!”, ţipa din toţi rarunchii la palnia ce tine loc de portavoce un berbecuţ cu lana maslinie, spicluit, oaches, cu coarnele intoarse intr-un mod mai dichisit, cu joben si monoclu, si care, in mod straniu merge DOAR pe picioarele din spate... sau pe copitele din spate. Nu conteaza! E biped ca tine si ca mine.

„Ieftinuuuus, ieftinuuuuuuuuuuuus, lume, lume! Hai si dati gramada sa prindeti locul al’ bun. Eftinus si bun: doar 2 banuţi reprezentatia! Sari cu banu’, omule! Ce mai stai! 2 banuţi in schimbul "panseurilor tale de 2 lei" ti se pare muuuult?”

Si ce se mai strange gura casca. Si ce se mai inghesuie babele cu broboade negre trase pe ochi, acoperindu-si gura cu palma mainii drepte sa nu li se vada dintii stirbi, mana pe care o duc apoi streaşina la frunte sa nu le intre soarele in ochi, sa vada „comediile” mai bine. Ce-si mai faţaie fustele din panza usoara fetele de maritat sau alea de-abia maritate prin fata junilor primi, rosind si chicotind la glumele desucheate ale acestora. Iar ei sunt toti cu mustati negre-negre, toti spatosi, toti plesnind de sanatate si voie buna. Ce se mai zbenguie puştimea, ce mai zbiara, ce mai urla, ce mai rad, ce-si mai dau coate, ce se mai imbrancesc, ce mai trante, castane, faulturi, hepuri, „broaste”, „ace si torturi chinezesti”, carate-n beregata isi mai aplica, ce se mai cocoaţă in copaci ocupand locurile cu cea mai buna priveliste... Ce mai balamuc!

Si spectacolul incepe. Reprezentatia a pornit.
Petrecerea_continua

Intai mieluselele si mielutii cu lana mica carliontata. Dragutii de ei... Iata-i ca sar peste parleaz. Sar normal asa cum sar oile in visul oricui: se aseaza la linia de start – cam la 5 metri inapoia parleazului – se cabreaza incordandu-si piciorusele plapande, incovoind-si spinarile si, pac! o zbughesc ca din pusca spre saltul de 8 la executie tehnica si 9 la impresia artistica. Aterizarea-i buna desi starnesc cam mult praf dar si mai multe aplauze, simpatie si entuziasm din partea spectatorilor. Si din partea mea. Si eu ii aplaud. Din gene. Clipesc repede – repede in semn de multumire si apreciere. Urmeaza exercitiile la dublu, apoi la triplu si chiar cvatruplu: cate 2, 3 si apoi 4, mieluseii si mieluselele executa salturi sincronizate „in grup”. Ce simplu! Ce frumos!

„Vezi fă, asta numesc io precizie!” ii zice Nelu neveste-sii, Marghioala, in momentul cand, asa, ca din intamplare, dintre copiii buluciti sub copaci (cei care n-au mai avut loc sus pe crengi) o zbugheste spre grupul celor 4 aliniati la start, un iedut negru cu stea alba in frunte, ca sa-i ajunga si sa pornesca impreuna spre saltul cvintuplu, care incheie numarul.

„Vezi mă Nelule, asta numesc eu ipocrizie!” imi spun in gand...Nelu si Marghioala... Ce prosti! Habar nu au sa vada frumosul in simplitate. Dar ce pretentie sa ai de la ei, doar sunt reprezentantii de seama ai middle class-ului satesc, mandrii detinatori ai pozitiei mediocre in orice fel de companie, societate sau clasament.

Dar sa-i lasam pe Nelu si pe Marghioala. Urmeaza al doilea numar.

Ce mai taraboi frraaaaaatee! Oi si berbeci si capre si magari si catari si caini ciobanesti si altii de pripas, iezi, capre si ţapi, lupi imbracati in oaie, oi deghizate in lup, toti impopoţonati in culori imposibil de combinat si de conceput, toti costumati: unii saltimbanci, altii mimi, unii inghititori de sabi, altii care scuipa flacari, unii clovni, altii gimnasti, unii impingand dement scaune cu rotile, altii conducand masini de pompieri in miniatura iar altii transportati pe targa, unii la trapez, altii pe sarma... Toti, toti dau navala prin mijlocul spectatorilor, chiar printre toti gura casca: printre picioarele celor care stateau mai cracanat, despartindu-i pe cei care stateau mai apropiat, imbrancind, ingesuind, rasturnand cu curu-n sus mosii basinosi, ingrozind babele stirbe, facand-le sa scuipe-n san si sa-si faca cruce, speriind fatucele si copiii...

Aoleoooooo, ma doare capu de punerea asta in scena! Asta chiar ca n-o sa ma ajute sa adorm.

Hei! Dar ce-i asta? Taraboiul parca s-a mai linistit, mijlocul poienii parca s-a mai eliberat, mosii si copiii tavaliti prin ţărană se ridica si toata gura casca ramane... cu gura cascata.
Ei, da! Asta da priveliste, asta da scena de povestit la nepoti pentru ca, dintr-o data, aparura de nicaieri parca – mergand coordonat intr-un pas lateral, asemeni crabilor - 8 berbeci grasi, burtosi si parosi (flocosi sau lanosi, daca preferati), ţopăind pe picioarele din spate (draci, si asti-s bipezi!), inşiruiti si tinandu-se de maini sau picioarele superioare - daca e sa respectam anatomia ovina, dar hai sa le zicem maini ca sa ne fie mai usor – dar cum? cu mainile in x: primul berbec (capul de coloana) tinea cu mana lui dreapta, intinsa peste imensa burta, mana stanga a burtosului de langa el, in timp ce mana dreapta a celui de al doilea burtos e intinsa-n x spre stanga urmatorului grasun paros si asa mai departe. Merg pe varfurile copitelor!? lin, coordonat, in pas de balet, pe muzica din Lacul Lebedelor, ridicandu-si graţios si greţos in acelasi timp genunchii asa cum fac balerinii profesionisti, zambind intr-un mod cretin si balabanindu-si partea de sus a corpurilor la stanga si la dreapta in timp ce se deplaseaza lateral in mersul lor de crab. Au coroniţe pe frunte si sunt imbracati in ştrampi si „body”, care ţipă pe suncile si burtile lor de stramte ce sunt, si poarta rochiţe TUTU infoiate.

Eu mor de ras (in gand bineinteles, ca doar n-oi fi nebun sa ma apuc sa hohotesc in gura mare si sa-mi sperii si mai tare somnul pe care tot incerc sa-l ademenesc) observandu-i pe Nelu si Marghioala cum au ramas „masca” la privelistea de mai sus. Lui Nelu ii scapa paharelul de ţuica din mana si Marhioala a uitat sa mai molfaie din ciubuc. Nici unul nici celalalt nu stie cum sa reactioneze desi parca le-ar veni si lor sa rada, sa se prapadeasca de ras, sa se tavaleasca pe jos tinandu-se de burta, sa moara de ras asa cum fac toti ceilalti. Si totusi, puritanismul lor de demni reprezentanti ai middle class-ului satesc, ideile lor putine, stramte, limitate si preconcepute, toate astea le spun ca nu prea ar fi bine, nu prea s-ar face, nu prea ar cadra cu rangul lor de mari maestrii ai artei mediocritatii sa rada si ei pe saturate la o astfel de parodie.

Treaba lor... Eu rad in gand cu ceilalti!

Si, in sfarsit, SFARSITUL. Ultimul numar. Cel mai complex, cel mai elaborat, cel mai studiat. Unde esti Keanu Reevs sa mori de ciuda, sa vezi aici rotiri din trunchi, rotiri complete, spre stanga, spre dreapta, in sensul acelor de ceasornic si in sensul invers al acelor de ceasornic, si-n amandoua sensurile in acelasi timp, la 180 de grade, la 360, la 1080 la 3 milioane 80, piruiete, cascadorii, tsukahara, cu lutz si triplu şurub si inainte si pe laterala, si ca plonjorii mexicani de pe stanca, si ca Evgheni Plusenko si ca Surya Bonaly, zburand, plutind... imi fac cu mana, sau doar din degete (ma rog, copite!) imi zambesc sau imi ranjesc, se stramba la mine sau se opresc brusc, pentru 2 secunde din rotirea lor pentru a continua zborul intr-un cu totul alt stil si miscare decat cele cu care pornisera, isi iau avant, cu viteza nebuna, cu „mig-mig-ul” Road Runner-ului, pentru a se oprii „blana” - ca un cui pironit in scandura de un pistol de impuscat cuie - chiar la locul de decolare, asteptand cateva clipe, abia apoi facand saltul si aterizand usor-usor... usor si lin asemeni fulgului de la inceputul filmului „Forest Gump”... Matrix, Frate!

Matrix pe dracu! Astia-s mici copii! Oiţele mele se aseaza in sfarsit la linia de start si, una cate una (ca sa le pot numara ca doar asta-i scopul spectacolului, nu?) sar parleazul descriind, executanad cu gratie, maiestrie toate elementele de mai sus.

Ce frumos! Mintea mea e incantata, extaziata.

- „Eu am putut crea asa ceva?
- Pai tu, dar noi le-am pus in scena. E greu, tare greu, fratioare!”

Cel care mi-a raspuns este Ares Mioritovici Berbecov, berbecuţul cu lana maslinie, spicluit, oaches, cu coarnele intoarse intr-un mod mai dichisit, cu joben si monoclu, si care, in mod straniu merge DOAR pe picioarele din spate, si care acum sta la taclale cu mine fumanad din trabucul lui gros care-l face sa para, mai mult decat ar fi necesar, impresarul de trupa ce se straduieste atat de tare sa fie. E si impresar si director artistic si scenograf si regizor si producator si „portavocea” trupei Circus Oieritus in acelasi timp.

- „Da, vad si eu ca e greu”... ii raspund
- „Mai ales cand... deh, cand... ma rog, munca noastra, stradania, giumbuşlucurile, trucurile, salturile imposibile, TOTUL, nu prea e... ma rog, RASPLATIT.
- Ei, dar ce, castigati binisor de la astia d’alde Nelu si Marghioala si, la drept cuvant, nici restul oamenilor nu se uita pe gratis, ba, dimpotriva, as zice ca restul oamenilor sunt mai largi la punga pentru ca sunt si mai largi la suflet...
- Ei as, hai ca esti tare fratioare! Pai d-asta-i vorba! Despre genul asta de rasplata vorbesc eu!? Faci pe niznaiul! Ce te faci ca nu-ntelegi? La ce dracu muncim noi de ne trec toate transpiratiile SI la orele cele mai nepotrivite!? Ia, de exemplu, acum! Acum cat e ceasul?
- 3 jumate!
- 4 fara doazeci fix! NOAPTEA! Sau dimineata. Cum preferi.
- Si?
- Iar faci pe niznaiul! Cum si? La ce dracu esti treaz? Unde-i rasplata noastra? Nu d-asta ne dam atat in stamba, in spectacol. Crezi ca banii Marghioalei ne intereseaza pe noi? Nu d-asta muncim, nu d-asta performam, sa te pacalim, sa te „mintim”, sa uiţi de tine si sa adormi si-apoi sa uiţi si de noi?
- Mda! Inteleg. Ai dreptate. Tot treaz sunt si acum cand vorbesc cu tine, dragul meu Ares Mioritovici Berbecov. Imi cer scuze. Te rog sa ma ierti. Incerc dar nu pot. Văd, ma bucur, apreciez tot ce faceti... apreciez munca voastra dar se pare ca nu-i suficient.
- Nu-i suficient, nu-i suficient! Niciodata nu-i suficient! Bine, sa zicem! Spune-ne, indica-ne, traseaza-ne directive si ordine, plan cincinal, cum oi vrea sa-i zici. Ce sa mai facem, cum sa ne mai „producem” ca sa te distram de la gandurile tale?
- Ar fi ceva... Am auzit eu de un spectacol, mai degraba o migratie... sau hai sa-i zicem transhumanţă ca tot vorbim de oi...
- Ce transhumanţă, ce migratie?
- Ares Mioritovici Berbecov, crezi ca oile tale se pot deghiza in FLUTURASI COSTUMATI IN COSTUME DE ASTRONAUT GEN APOLLO 13?

1 comentarii:

Anonim spunea...

Uite ce am promis:
Urat si saracie - Mihai Eminescu

Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,
A căror urme crude le aflu pururi iarăşi
Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi...
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...
Zburat-au chip şi cântec ­ urât şi sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ţi o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,
A inimei bătaie, şi gingaşa minune
Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă
De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...
Cum trec, cum trec cu toate... şi făr- să le oprească
Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin
Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin
Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,
Aceea ce o prinde ­ ci ceea ce-i prieşte.
Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă
Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă
Sau nu poţi şti... Atuncea de ce folos e ţie
C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,
Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste... când gândul ţi-l ascuţi,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:
Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,
Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi.
A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,
A înşela mulţimea cu mii făgăduinţi,
Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,
A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete şi ruşine ­
Aceasta nu e nobil... Dar toţi ­ şi-ndeosebi
O fac uşor ­ tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulţime cu multă nepăsare...
Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept şi datorie,
Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie.

Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu eşti onest şi plin de respect şi generos
Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.
Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ş-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,
Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară
E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece
Şi caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă şi curată,
Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer şi pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?
Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!

Trimiteți un comentariu