OSVALDO PUGLIESE
(1905 – 1995; pianist, lider de orchestra, compositor)
Considerat pionerul sincopei si contrapunctului dar avand si un extraordinar talent interpretativ, Pugliese ramane alegerea dansatorilor de tango atunci cand... seara se transforma in nopate si dansatorii de tango isi doresc un ritm mai lenes, mai „intim”.
Se naste in cartierul Villa Crespo al Buenos Airesului, intr-o familie de imigranti italieni, toti iubitori de muzica, luand primele lectii chiar de la tatal sau - cantaret amator de flaut si membru in diverse conjuntos (cvartete care interepreteaza tango). Doi dintre fratii sai mai mari cantau la vioara, instrument spre care, initial, se indreapta si el insa trece rapid la pian desi ii va lua ceva vreme tatalui sau pana sa reuseasca sa cumpere un instrument atat de scump. La 15 ani debuteaza in „Café de La Chancha” (Cafeneaua Jegoasa) – o cafenea din cartier . In realitate, La Chancha era porecla unui chitarist gras care obisnuia sa bea la un bar din apropiere – cafeneaua ii va purta numele dupa ce acesta a fost injunghiat mortal.
La 16 ani se indreapta catre Buenos Aires in cautarea gloriei si a succesului, facand parte din orchestra (Paquita Orchestra) ce include prima bandoneonista profesionista din Argentina (Francisca Bernardo Cruz – nume de scena Paquita Bernardo).
La 19 ani (in 1924) paraseste Paquita Orchestra pentru a se alatura cvartetului Enrique Pollet. In aceasta perioada compune una dintre cele mai frumoase creatii ale sale: Recuerdo – cea mai cunoscuta piesa a sa, considerata de multi ca fiind initiatoarea tangoului instrumental stilizat.
Este pianist in orchestra faimosului Roberto Firpo, apoi in cea a marelui bandoneonist Pedro Maffia. Desi acesta din urma inregistreaza un succes moderat, o putem considera ca fiind punctul de plecare al ascensiunii lui Pugliese la statutul de Maestru. Trebuie mentionat, de asemenea, si faptul ca orchestra era adepta stilului scolii de muzica De Caro, stil caracterizat prin lentoare si lascivitate in construirea frazelor muzicale. Creatia lui Pugliese va fi influientata de acest stil de acum pana la sfarsit.
Infiinteaza in 1929 propria orchestra impreuna cu violonistul Elvino Vardaro, debutand la cafe’ Nacional si organizand chiar un turneu national, dezastruos din punct de vedere financiar, Veradaro fiind nevoit sa-si amaneteze vioara pentru a plati biletele de intoarcere. Desi considerata avangardista si entuziast aclamata de public acolo unde interpreta, orchestra nu a produs nicio inregistrare.
Interesant este ca, pentru cateva luni Pugliese organizeaza o alta orchestra din care face parte si foarte tanarul, la acel moment, Anibal Troilo, urmate de alte „trupe” formate in scopul de a interpreta in diverse localuri sau cinematografe, si chiar doua duete (primul cu Gobbi, cel de al doilea, din nou cu Vardaro) pentru a interpreta in cadrul emisiunilor postului Radio Argentina. Revine ca pianist in orchestre ca: Pedro Lorenz (fost interpret in orchestra lui De Caro) sau Miguel Calo (aflat si el sub influienta lui De Caro) incepand sa realizeze primele aranjamente muzicale pentru diverse tangouri. Pana in 1938 initiaza noi orchestre care nu au viata lunga si incearca, tot fara succes, crearea unei societati cooperative muncitoresti in conformitate cu idealurile sale comuniste.
In sfarsit, in 1939 conceptia sa cu privire la tango ajunge la maturitate si prinde contur prin reaparitia la cafe’ Nacional cu Amadeo Mandarino ca interpret vocal al noii orchestre (Orquesta Típica Pugliese), schimbat apoi cu Augusto Gauthier, Pugliese fiind atat lider cat si pianist si orchestrator al formatiei care, la acel moment, functiona ca o societate cooperatista - drepturi egale pentru fiecare si distributie echitabila a castigului. Debutul la Radio El Mundo – cel mai important post de radio al momentului - le aduce succesul dar si un important grup de sustinatori, format atat din iubitori ai stilului sau muzical cat si din adepti ai partidului comunist. Aceasta orchestra (mentinuta, cu diverse schimbari de membrii, pana la sfarsitul vietii Maestrului) este considerata una dintre cele mai bune orchestre de tango din lume.
Definitivarea conceptiei sale cu privire la stil se realizeaza atat prin constanta si continuitate in activitatea artistica cat si prin sprijinul partenerilor din orchestra: basistul Aniceto Rossi – atat de important in realizarea ritmicitatii de care avea nevoie, bandeonistul Osvaldo Ruggiero, care a ramas alaturi de Pugliese pana in 1968 si al carui profund atasament fata de ideile sale ramane esential. La fel se poate spune despre violonistul Enrique Camerano, nascut – sustin unii – pentru a canta alaturi de Pugliese. Pugliese devenea astfel cel mai „credincios” urmas al stilului lui De Caro, cu puternice accente ritmice insa, lucru ce transforma creatia sa in tangouri foarte apreciate de catre dansatori fara sacrificarea calitatii artistice.
Orchestra Pugliese isi are radacinile in scoala de muzica De Caro dar creeaza un stil specific, unic: fara baterie, foarte sincopat, solouri de bandoneon, sustinerea anumitor note mai mult decat e de asteptat pentru crearea efectului dramatic (rubato), alternarea tempourilor lente cu cele rapide (slentando / slargando). Un alt element distinctiv al stilului sau este caracterizat printr-un cuvant inventat chiar de catre Pugliese: „yumba”, care atunci cand pronuntat „yum-ba, yum-ba” evidentiaza faptul ca primul si al treilea beat ar trebuie marcate accentuat in timp ce al doilea si al patrulea ar trebui intepretate suav printr-o nota de bas a pianului.
Deosebit de importanta este sosirea, in 1943 (an in care orchestra reuseste in sfarsit sa inregistreze), a lui Roberto Chanel, care, desi cantaret nazal si cu stil de „compadrito”, a lasat nu mai putin de 31 de inregistrari. Pentru crearea contrastului, Pugliese il coopteaza pe Alberto Moran ca vocalist datorita dramatismului, senzualitatii, rarei calitati de mezza voce precum si potrivirii perfecte cu acompaniamentul orchestral. Un alt lucru remarcabil in legatura cu Moran (a carui „mostenire” totalizeaza un numar de 48 de inregistrari) era reprezentat de atractia pe care o exercita fata de reprezentantele sexului frumos, calitate neegalata, se pare, de niciun alt vocalist. Urmeaza alti interpreti vocali: Jorge Vidal, Jorge Maciel, Miguel Montero, etc al caror repertoriu se dovedeste a fi inconsistent din punct de vedere al calitatii.
In anii 40 Pugliese inregistreaza cateva dintre tangourile instrumentale compuse de el al caror stil il anticipeaza pe cel avangardist: La yumba (care devine un fel de imn al orchestrei), Negracha si Malandraca. Pentru aceste ultime doua tangouri mentionate, este considerat drept pionier in utilizarea sincopei si contrapunctului, precedandu-i pe Horacio Salgan si Astor Piazzolla. Printre alte tangouri compuse de Pugliese mai putem aminti pe: Recuerdo, La beba, Adios Bardi, Recien, Barro, Una vez...
A primit mai multe titluri si distinctii, inclusiv internationale: Cuba ii acorda o medalie culturala, Franta ii acorda titlul de „Commandeur de L'Ordre des Arts et Lettres”, pe Corrientes se afla o placa comemorativa, devine Academician de Onoare al Academiei Nationale de Tango in timp ce in Villa Crespo, cartierul sau natal, o statie feroviara ii va purta numele. Sustine concerte in URSS, China, Japonia, Uruguai.
Pugliese nu a fost doar un muzician dar si un activist dedicat; initiator al primului sindicat al artistilor, organizator de greve si chiar militant pentru imbunatatirea conditiilor de existenta a crunt exploatatelor prostituate. Devine membru al nou infiintatului partid comunist (carnetul de membru cu numarul 108), declarandu-si public apartenenta la aceasta ideologie, fapt ce-i aduce ostilitatea, si persecutarea din partea lui Peron, care nu doar ca-i interzice difuzarea dar il si arunca in inchisoare. Cu toate acestea, orchestra sa continua sa cante; o garoafa rosie era asezata pe pianul la care nu mai canta nimeni, in onoare Maestrului.
Din aceeasi perioada circula o anecdota conform careia Peron incerca sa-l intimideze incuindu-l intr-o salupa care se scufunda pentru a-l salva apoi in ultima clipa. Alta anecdota spune ca, odata, in timp ce Pugliese interpreta La Cumparsita intr-un club, politia a dat navala pentru a opri reprezentatia intrucat artistul era interzis. Proprietarii clubului le-au spus politistilor ca orchestra nu poate fi intrerupa atata timp cat dansatorii continua sa danseze. Lui Pugliese i se transmite, pe scena, aceasta informatie asa ca incepe sa interepreteze necontenit La Cumparsita in timp ce dansatorii nu se mai opresc nici ei. In cele din urma politisti se lasa pagubasi si pleca in timp ce Osvaldo Puglieze stabileste, poate, un record modial in interpretarea Cumparsitei.
Co-autorul cartii Don Osvaldo si prieten al lui Pugliese spune:
„Complexitatea lui Osvaldo deriva din simplitatea sa. Talentul sau muzical ii permite sa creeze nu mai putin de trei sounduri care, in mod normal nu se suprapun: sunetul viorilor, al bandoneonului si, al treilea, cel al basului si pianului. Cu toate acestea, cele trei sounduri, in loc sa starneasca o anarhie sonora se contopesc. Acesta este tangoul lui Pugliese. Extrem de dificil de imitat”
(1905 – 1995; pianist, lider de orchestra, compositor)
 |
| milonga in bucuresti |
Se naste in cartierul Villa Crespo al Buenos Airesului, intr-o familie de imigranti italieni, toti iubitori de muzica, luand primele lectii chiar de la tatal sau - cantaret amator de flaut si membru in diverse conjuntos (cvartete care interepreteaza tango). Doi dintre fratii sai mai mari cantau la vioara, instrument spre care, initial, se indreapta si el insa trece rapid la pian desi ii va lua ceva vreme tatalui sau pana sa reuseasca sa cumpere un instrument atat de scump. La 15 ani debuteaza in „Café de La Chancha” (Cafeneaua Jegoasa) – o cafenea din cartier . In realitate, La Chancha era porecla unui chitarist gras care obisnuia sa bea la un bar din apropiere – cafeneaua ii va purta numele dupa ce acesta a fost injunghiat mortal.
 |
| osvaldo pugliese si astor piazzolla |
La 16 ani se indreapta catre Buenos Aires in cautarea gloriei si a succesului, facand parte din orchestra (Paquita Orchestra) ce include prima bandoneonista profesionista din Argentina (Francisca Bernardo Cruz – nume de scena Paquita Bernardo).
La 19 ani (in 1924) paraseste Paquita Orchestra pentru a se alatura cvartetului Enrique Pollet. In aceasta perioada compune una dintre cele mai frumoase creatii ale sale: Recuerdo – cea mai cunoscuta piesa a sa, considerata de multi ca fiind initiatoarea tangoului instrumental stilizat.
 |
| orchestra pugliese |
Este pianist in orchestra faimosului Roberto Firpo, apoi in cea a marelui bandoneonist Pedro Maffia. Desi acesta din urma inregistreaza un succes moderat, o putem considera ca fiind punctul de plecare al ascensiunii lui Pugliese la statutul de Maestru. Trebuie mentionat, de asemenea, si faptul ca orchestra era adepta stilului scolii de muzica De Caro, stil caracterizat prin lentoare si lascivitate in construirea frazelor muzicale. Creatia lui Pugliese va fi influientata de acest stil de acum pana la sfarsit.
Infiinteaza in 1929 propria orchestra impreuna cu violonistul Elvino Vardaro, debutand la cafe’ Nacional si organizand chiar un turneu national, dezastruos din punct de vedere financiar, Veradaro fiind nevoit sa-si amaneteze vioara pentru a plati biletele de intoarcere. Desi considerata avangardista si entuziast aclamata de public acolo unde interpreta, orchestra nu a produs nicio inregistrare.
Interesant este ca, pentru cateva luni Pugliese organizeaza o alta orchestra din care face parte si foarte tanarul, la acel moment, Anibal Troilo, urmate de alte „trupe” formate in scopul de a interpreta in diverse localuri sau cinematografe, si chiar doua duete (primul cu Gobbi, cel de al doilea, din nou cu Vardaro) pentru a interpreta in cadrul emisiunilor postului Radio Argentina. Revine ca pianist in orchestre ca: Pedro Lorenz (fost interpret in orchestra lui De Caro) sau Miguel Calo (aflat si el sub influienta lui De Caro) incepand sa realizeze primele aranjamente muzicale pentru diverse tangouri. Pana in 1938 initiaza noi orchestre care nu au viata lunga si incearca, tot fara succes, crearea unei societati cooperative muncitoresti in conformitate cu idealurile sale comuniste.
 |
| orchestra osvaldo pugliese |
In sfarsit, in 1939 conceptia sa cu privire la tango ajunge la maturitate si prinde contur prin reaparitia la cafe’ Nacional cu Amadeo Mandarino ca interpret vocal al noii orchestre (Orquesta Típica Pugliese), schimbat apoi cu Augusto Gauthier, Pugliese fiind atat lider cat si pianist si orchestrator al formatiei care, la acel moment, functiona ca o societate cooperatista - drepturi egale pentru fiecare si distributie echitabila a castigului. Debutul la Radio El Mundo – cel mai important post de radio al momentului - le aduce succesul dar si un important grup de sustinatori, format atat din iubitori ai stilului sau muzical cat si din adepti ai partidului comunist. Aceasta orchestra (mentinuta, cu diverse schimbari de membrii, pana la sfarsitul vietii Maestrului) este considerata una dintre cele mai bune orchestre de tango din lume.
Definitivarea conceptiei sale cu privire la stil se realizeaza atat prin constanta si continuitate in activitatea artistica cat si prin sprijinul partenerilor din orchestra: basistul Aniceto Rossi – atat de important in realizarea ritmicitatii de care avea nevoie, bandeonistul Osvaldo Ruggiero, care a ramas alaturi de Pugliese pana in 1968 si al carui profund atasament fata de ideile sale ramane esential. La fel se poate spune despre violonistul Enrique Camerano, nascut – sustin unii – pentru a canta alaturi de Pugliese. Pugliese devenea astfel cel mai „credincios” urmas al stilului lui De Caro, cu puternice accente ritmice insa, lucru ce transforma creatia sa in tangouri foarte apreciate de catre dansatori fara sacrificarea calitatii artistice.
Orchestra Pugliese isi are radacinile in scoala de muzica De Caro dar creeaza un stil specific, unic: fara baterie, foarte sincopat, solouri de bandoneon, sustinerea anumitor note mai mult decat e de asteptat pentru crearea efectului dramatic (rubato), alternarea tempourilor lente cu cele rapide (slentando / slargando). Un alt element distinctiv al stilului sau este caracterizat printr-un cuvant inventat chiar de catre Pugliese: „yumba”, care atunci cand pronuntat „yum-ba, yum-ba” evidentiaza faptul ca primul si al treilea beat ar trebuie marcate accentuat in timp ce al doilea si al patrulea ar trebui intepretate suav printr-o nota de bas a pianului.
 |
| osvaldo pugliese - caricatura |
Deosebit de importanta este sosirea, in 1943 (an in care orchestra reuseste in sfarsit sa inregistreze), a lui Roberto Chanel, care, desi cantaret nazal si cu stil de „compadrito”, a lasat nu mai putin de 31 de inregistrari. Pentru crearea contrastului, Pugliese il coopteaza pe Alberto Moran ca vocalist datorita dramatismului, senzualitatii, rarei calitati de mezza voce precum si potrivirii perfecte cu acompaniamentul orchestral. Un alt lucru remarcabil in legatura cu Moran (a carui „mostenire” totalizeaza un numar de 48 de inregistrari) era reprezentat de atractia pe care o exercita fata de reprezentantele sexului frumos, calitate neegalata, se pare, de niciun alt vocalist. Urmeaza alti interpreti vocali: Jorge Vidal, Jorge Maciel, Miguel Montero, etc al caror repertoriu se dovedeste a fi inconsistent din punct de vedere al calitatii.
In anii 40 Pugliese inregistreaza cateva dintre tangourile instrumentale compuse de el al caror stil il anticipeaza pe cel avangardist: La yumba (care devine un fel de imn al orchestrei), Negracha si Malandraca. Pentru aceste ultime doua tangouri mentionate, este considerat drept pionier in utilizarea sincopei si contrapunctului, precedandu-i pe Horacio Salgan si Astor Piazzolla. Printre alte tangouri compuse de Pugliese mai putem aminti pe: Recuerdo, La beba, Adios Bardi, Recien, Barro, Una vez...
A primit mai multe titluri si distinctii, inclusiv internationale: Cuba ii acorda o medalie culturala, Franta ii acorda titlul de „Commandeur de L'Ordre des Arts et Lettres”, pe Corrientes se afla o placa comemorativa, devine Academician de Onoare al Academiei Nationale de Tango in timp ce in Villa Crespo, cartierul sau natal, o statie feroviara ii va purta numele. Sustine concerte in URSS, China, Japonia, Uruguai.
 |
| osvaldo pugliese - coperta |
Pugliese nu a fost doar un muzician dar si un activist dedicat; initiator al primului sindicat al artistilor, organizator de greve si chiar militant pentru imbunatatirea conditiilor de existenta a crunt exploatatelor prostituate. Devine membru al nou infiintatului partid comunist (carnetul de membru cu numarul 108), declarandu-si public apartenenta la aceasta ideologie, fapt ce-i aduce ostilitatea, si persecutarea din partea lui Peron, care nu doar ca-i interzice difuzarea dar il si arunca in inchisoare. Cu toate acestea, orchestra sa continua sa cante; o garoafa rosie era asezata pe pianul la care nu mai canta nimeni, in onoare Maestrului.
Din aceeasi perioada circula o anecdota conform careia Peron incerca sa-l intimideze incuindu-l intr-o salupa care se scufunda pentru a-l salva apoi in ultima clipa. Alta anecdota spune ca, odata, in timp ce Pugliese interpreta La Cumparsita intr-un club, politia a dat navala pentru a opri reprezentatia intrucat artistul era interzis. Proprietarii clubului le-au spus politistilor ca orchestra nu poate fi intrerupa atata timp cat dansatorii continua sa danseze. Lui Pugliese i se transmite, pe scena, aceasta informatie asa ca incepe sa interepreteze necontenit La Cumparsita in timp ce dansatorii nu se mai opresc nici ei. In cele din urma politisti se lasa pagubasi si pleca in timp ce Osvaldo Puglieze stabileste, poate, un record modial in interpretarea Cumparsitei.
Co-autorul cartii Don Osvaldo si prieten al lui Pugliese spune:
„Complexitatea lui Osvaldo deriva din simplitatea sa. Talentul sau muzical ii permite sa creeze nu mai putin de trei sounduri care, in mod normal nu se suprapun: sunetul viorilor, al bandoneonului si, al treilea, cel al basului si pianului. Cu toate acestea, cele trei sounduri, in loc sa starneasca o anarhie sonora se contopesc. Acesta este tangoul lui Pugliese. Extrem de dificil de imitat”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu