Dupa cum se stie

“Kak izvestno” asa zicea tovarasul Iosif Vissarionovici Stalin cand urma sa fie inlaturat careva din conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). „Dupa cum se stie” – o sentinta soc, fara urme de indoieli, fara alte nevoi de probitate. Se stie si gata! Cine, de unde, cand, cum, care, nu mai avea nici o importanta. Daca Generalissimul a spus ”se stie”, nu mai incape nici o indoiala: cutare comisar al poporului, cutare General al Armatei Rosii, cutare tovaras din Politburo mai avea sa marturiseasca faptul ca e demult in solda capitalismului imperialist, ca acum regreta aceasta „deviatie”, ca totusi iubeste Partidul si mai ales pe tovarasul Stalin, si sa fie impuscat de urgenta.

Cam asa ar suna pe scurt politica stalinista sau, mai degraba, sistemul de identificare, de punere in acuzare si de eliminare – de cele mai multe ori fizica – a opozantilor reali sau inchipuiti din Uniunea Sovietica sau din tarile comuniste aflate sub tutele sovietica.

Astfel de politici care urmareau „vanatoarea de vrajitoare” – o adevarata „inchizitie de sorginte ortodoxa”- au reprezentant „esenta’ stalinismului in URSS si satelitii sai Central si Est Europeni in perioada imediat urmatoare celui de al II-lea Razboi Mondial, dar si in deceniile 5 si 6 ce au urmat.

Paranoia lui Stalin a condus la crearea unui adevarat terorism institutionalizat indreptat impotriva propriului popor; un sistem in care nimeni nu mai era in siguranta. De altfel, Stalin a inceput epurarile politice chiar cu fostii sai colaboratori sau tovarsi politici.

Ascutirea luptei de clasa pe masura inaintarii socialismului, ca baza a „Marii Terori” (teorie formulata in 1937), a avut consecinte dezastruoase si in sanul Armatei Rosii. Corpul ofiteresc de elita, practic conducerea operativa a armatei a fost decapitata prin inlaturarea, chiar suprimarea fizica („epurarea”) a peste 40 000 de persoane (generali si ofiteri), fapt ce va avea consecinte dezastruoase, atat pentru Armata Rosie cat si pentru popoarele sovietice, in primii ani ai celui de al II-lea Razboi Mondial.

Cu astfel de actiuni in CV (acestor persoane li se inscenau „procese spectacol”, in care verdictele erau stiute chiar inaintea inceperii procesului, judecatii propriu-zise), nu ne mai putem mira de faptul ca Stalin devine convins de tradarea lui Tito. Opozitia la adresa autoritatii Kremlinului precum si erezia autonomista a liderului iugoslav sunt percepute de Stalin drept o evidenta tradare in favoarea „blocului imperialist”.

La ordinul sau, se vor intensifica  actiunile de cautare a sabotorilor reali sau potentiali, despotii locali din tarile-satelit prelunad cu obedienta si aplicand cu frenezie astfel de actiuni si ordine. In fiecare tara comunista est europeana, politiei secrete i s-au acordat puteri discretionare si nimeni – nici macar aparatul de partid – nu se simtea aparat impotriva valului crescand de represiuni.

Oamenii erau identificati, acuzati si condamnati numai in virtutea mediului social din care provin. Faptul de a nu avea origini sanatoase (adica daca un individ nu provenea din mediul muncitoresc sau taranesc) era suficient pentru a atrage suspiciunea sistemului (acest individ ar fi capabil sa conspire impotriva regimului comunist).

Scopul proceseleor publice care au avut loc in tarile-satelit era crearea unui consens national in jurul varfurilor elitei comuniste si mentinerea starii de panica in randul populatiei. Oricine avea o opinie contrara era „infierat cu manie proletara” pentru a fi dovedit drept criminal de drept comun sau agent imperialist. A avea idei diferite era echivalentul tradarii de tara sau sabotajului.

Acesti „tzapi ispasitori” erau necesari sistemului pentru chiar validarea sau legitimitatea lui in randul popoarelor pe care le conducea. Inamicii poporului erau astfel identificati fizic, in carne si oase, puteau fi aratati cu degetul si acuzati nu de cine stie ce idei abstracte, deviationiste, greu de inteles de oamenii din popor ci de crime pur si simplu: spionaj, subminarea economiei nationale, colaborarea cu reprezentatii vechiului regim burghezo – mosieresc, etc.

Partidele comuniste est europene isi gaseau astfel o legitimitate; iata cine va apara de spioni, iata cine va protejeaza de cei care inceraca sa va exploateze. Noi, partidul comunist suntem cei care-i identifica si are-i elimina pe acesti tradatori.

Intr-un astfel de context, in perioada proceselor staliniste atmosfera in democratiile populare devenise irespirabila: obsesia dusmanilor infiltrati, celebrarea isterica a geniului universal al „Tatukului Suprem” – al lui Stalin, umilirea inteligentei nationale si asaltul asupra traditiei nationale creasera un climat general de neputinta si disperare. Acuzatii erau comunisti executati de colegii lor comunisti. Cetateanul de rand era constient ca poate impartasi, in orice moment, soarta tragica a liderilor comunisti inlaturati. Oricine putea fi candidatul unei viitoare lovituri din partea criminalului mecanism. Orice forma de indoiala trebuia mascata sub cea mai obedienta si gretoasa forma de loialitate. Gigantica masinarie de propaganda a partidului comunist obliga intreaga populatie sa se complaca in ceremonii de masa ale aderentei la lozincile comuniste.

In acelasi timp, amplificand delirul existent impus, modelul stimularii fortate DAR MAI ALES FALSE a productivitatii muncii este si el importat din Uniunea Sovietica. Cine nu se conforma era imediat „infierat cu manie proletara”, „cine nu e cu noi e impotriva noastra” era aplicat cu indarjire si consecventa de fruntasii comunisti.

In fond, toate aceste actiuni nu sunt decat pretexte pentru o mai buna, mai completa instalare a comunismului in tarile subjucate. In oricare din tarile satelit, comunistii nu aveau legitimitatea obtinerii puterii (cu exceptia, poate, a lui Tito). Puterea lor le fusese oferita de la Moscova, cu voie de la stapan. In toate  aceste tari, comunistii ajunsesera la putere  nu datorita puterii lor de a convinge masele de oameni ca vechile sisteme erau corupte si orice sau oricine ar reprezenta sistemul capitalist (sau burghezo mosieresc cum era definit de doctrinarii comunisti) trebuia distrus, ras de pe fata pamantului pentru a permite construirea socialismului, marxism leninismului sau stalinismului, toti acesti „trepadusi” venisera la putere cocotati pe tancurile sovietice odata cu invadarea de catre Armata Rosie a Centrului si Estului Europei spre sfarsitul celui de al II-lea razboi mondial.

In ultima vreme chiar, apar din ce in ce mai multe dovezi ale „ilegitimitatii” revolutiei bolsevice insesesi, revolutie condusa de Lenin. S-ar parea ca parintele comunismului mondial nu a ajuns la putere purtat de inalte idealuri ale dezrobirii maselor, de aducere la putere a muncitorilor proletari (uitand, intr-o prima faza, de necesitatea dezrobirii si a taranilor si aducerea si acestei categorii sociale la masa belsugului) ci de un calcul cinic de marire personala, de sete de putere.

Exista dovezi ale finantarii tuturor actinuilor premergatoare, din timpul si perioada imediat urmatoare Revolutiei Bolsevice de catre Imperiul German in dorinta acestuia de a-si extinde influenta si hegemonia in aceasta parte de lume. Cu un cinism demn de invidiat, Lenin accepta banii si ordinele germanilor numai din dorinta de a ajunge la putere intrucat, odata instalat la carmuire continua sa accepte dictatele „finantatorilor” sai permitand controlul economic total al germanilor in Rusia si, in fond, o noua inrobire si asuprire a poporului. Asadar, un asupritor (sistemul tzarist in care se aplicau concepte economice capitaliste) era inlocuit cu un altul.

Criza puternica de identitate si legimitate a comunistilor din intreg spectrul sovietic de influienta dar si dorinta unui si mai puternic control al puterii genereaza actiuni aberante de tipul „vanatorii de vrajitoare”. Pentru comunisti, nu avea importanta daca un individ era „subiectiv” (adica la modul declarat) impotriva sistemului. Conta mai ales ce AR FI PUTUT el sa faca si sa gandeasca in virtutea statutului „obiectiv” pe care il avea (provenienta dintr-o familie burgeza sau aristrocratica, studii in occident, apartenenta la o anumita minoritate si asa mai departe).

Folosirea de catre fruntasii stalinisti din tarile satelit a pretextului tradarii si cooperari cu regimul tradator Titoist in punerea sub acuzare a diversilor camarazi politici comunisti deveniti indezirabil, se va intoarce ca un bumerang impotriva primilor in momentul venirii la putere a lui Hrusciov.

Liderii sovietici ajunsesera la concluzia ca vremea terorii a apus, ca vechile metode ale exploatarii coloniale a Europei Rasaritene trebuie inlocuite. Erau necesare NOI metode de conducere si NOI forme de autoritate. Drept urmare, Hrusciov initiaza o apropiere de regimul lui Tito, cerand vasalilor lor est-europeni sa procedeze la fel.

Aceste modificari – ale unei „linii de partid” ce parea sacra si incremenita – au dus la dezordine si confuzie in randurile elitelor comuniste est-europene. Toti „Stalinii in miniatura” din Romania, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Germania Democrata (RDG), Bulgaria si Albania au inteles ca supravietuirea lor politica, ramanerea la putere, depindea de abilitatea de a face fata in tarile lor impactului traumatic al dezgetului sovietic. Era clar pentru acesti vajnici stalinisti ca, odata ce reputatia lui Tito era restaurata si comunistii iugoslavi incetau sa mai fie descrisi drept inamicii principali ai omenirii progresiste, toate acuzatiile folosite de ei impotriva rivalilor lor in timpul proceselor demonstrative vor aparea ca niste inscenari (ceea ce si erau de fapt).

Bine informati de emisarii lor in Europa Rasariteana, liderii sovietici constientizeaza situatia economica dezastruoasa a acestor natiuni si inteleg ca daca nu va fi adoptat cu repeziciune  un nou curs, o oarecare liberalizare, exploziile sociale vor fi inevitabile.

Aceasta destanilizare initita de Hrusciov are totusi efecte contagioase in tarile-satelit si chiar comice (sau tragi-comice); conducerile locale, a caror legitimitate provenea din nemarginita lor solidaritate cu Uniunea Sovietica a lui Stalin, au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa traga de timp – un fel de „blat” ca sa parafrazam un termen actual la moda. Aceasta taraganare n-a putut torpila complet timida liberalizare, dar, cu certitudine i-a afectat ritmul.

Sa ne imaginam experienta mai mult decat traumatizanta a miilor si miilor de militanti educati in cultul lui Stalin, in cultul Tatukului Suprem, sa afle de la cea mai indreptatita voce a comunismului mondial, de la urmasul lui Stalin (odata cu dezvaluirile socante, cutremuratoare, bazate pe fapte si documente reale, de necombatut, a crimelor staliniste, dezvaluiri realizate de Hrusciov prin „discursul secret” din timpul celui de al XX-lea congres al PCUS), sa ne imaginam socul acestor oameni in momentul in care afla ca „el, liderul umanitatii progresiste, inspiratorul lumii, tatal poporului sovietic, maestrul stiintei si invataturii, supremul geniu militar si una peste alta cel mai mare geniu din istorie a fost in realitate un calau paranoic, un ucigas in masa si un ignorant in ale razboiului, ca adusese statul sovietic pe marginea dezastrului”.

Urmare a liberalizarii, impusa si ea tot de la centru – cu alte cuvinte de sus in jos – apar miscari, aripi, in sanul partidelor comuniste est europene. Partidele se impart acum intre cei favorabili liberalizarii si fundamentalistii care nu simteau nevoia sa renunte la nici una din dogmele traditionale.

Interesant este ca atat „conservatorii” cat si adeptii relaxarii  (adica adeptii liberalismului) vedeau solutia imbunatatirii climatului economic, social si politic din tarile lor venind tot din interiorul comunismului. Socialismul stiintific reprezenta in continuare solutia. Imbunatatirile nu puteau fi concepute in afara sistemului existent. Era de neconceput existenta multi-partitismului democratic. Sistemul nu trebuia schimbat ci doar imbunatatit.

In acest context apar miscarile si revoltele din Ungaria, Cehia si Polonoia, revolte inabusite din fasa, cu cruzime de catre Armata Rosie la ordinele lui Hrusciov si Brejnev.

Urmare a reformelor propuse de liberalii comunisti, apar miscari populare care cer chiar mai mult decat atat; desprinderea completa si hotarata de sistemul comunist si edificarea unei ordin pluraliste, bazata pe o piata libera si un guvern responsabil.

Partidele comuniste nu trebuiau creditate cu nimic pentru ca, desi initiasera schimbari timide, conduceau impotriva vointelor poporului si nimeni nu trebuia sa-i fie recunoscator.

Exista insa si un mare merit al unui conducator comunist. Este cazul lui Imre Nagy din Ungaria care, desi a plecat de la principiile liberalizarii societatii tot sub conducerea partidului unic – deci in interiorul sistemului – reuseste sa inteleaga si sa sustina nevoia generala a unor schimbari din temelii a sistemului. Renuntarea la sistemul partidului unic si promovarea principiilor democratiei.

Conducatorii URSS nu puteau tolera asemenea erezii si adevarate declaratii de indepenta fata de jugul sovietic. Interventia lor a fost ferma, brutala. Revolutia Ungara din 1956 si Primavara de la Praga au fost inabusite din fasa.

Primavara de la Praga s-a dorit a fi chiar o lectie comuna pentru toate statele satelit. URSS, prin intermediul Pactului de la Varsovia (organizatia militara a blocului sovietic ce cuprindea toate tarile comuniste aflate sub directa influenta sovietica) a convocat o actiune in masa a trupelor tuturor acestor state in vederea stingerii valului revolutionar. Astfel, toate statele membre ale Pactului, cu exceptia Romaniei – au contribuit cu trupe militare la deznodamantul sangeros al Primaverii de la Praga.

Disidenta Romaniei isi are explicatia in dorinta lui Ceausescu (noul lider de la Bucuresti ce-i succedase lui Gheorghe Gheorghiu Dej) de a se distanta de politicile sovietice dintr-un simplu calcul cinic; Ceausescu dorea sa exploateze sentimentele profunde anti-rusesti existente in societatea romaneasca, tocmai pentru o consolidarea propriei puteri.

Ceausescu juca asadar cartea nationalista, declarandu-se indepenent si chiar condamnand interventia trupelor Pactului de la Varsovia in rezolvarea unor probleme interne ale unui stat suveran, independent.

Acest joc cinic al liderului roman (cinic pentru ca, putin ii pasa lui de odiosul act de represiune a Primaverii de la Praga) a fost de natura sa-i creeze o faima de adevarat campion al democratiei in ochii puterilor occidentale. Ceausesc apare astfel ca un lider comunist de tip nou, un om cu care se poate discuta. O persoana care sfideaza Ursul Sovietic.

Ceausescu profita de aceasta noua oportunitate pentru o consolidare suplimentara a propriei puteri. Un lider care e invitat de Regina Marii Britanii la o vizita oficiala de stat, un lider care e primit cu cel mai exigent protocol, plimbat cu Caleasca Regala pana la Palatul Buckingam, un conducator care e vizitat de Gerald Ford, Presedintele Statelor Unite ale Americii si care are articole favorabile in presa occidentala, un astfel de conducator nu poate emite decat si mai multe pretentii la puterea absoluta. Cine anume sa-l mai conteste intr-o asemenea situatie?

Politica de deschidere practicata de Ceausescu a avut efecte oarecum benefice. Se produce o relaxare economica si culturala. Sunt importate tehnologii occidentale performante si chiar tehnica militara occidentala. Creste nivelul de trai al populatiei si sunt realizate chiar cooperari economice intre companii occidentale si romanesti.

Toata aceasta noua politica a lui Ceausescu nu-l va impiedica totusi, doua decenii mai tarziu (in anii reformelor promovate de Gorbaciov, adevaratul lider comunist cu fata umana, actiuni ce au purtat numele de Glasnost si Perestroika) sa realizeze o intoarcere cu 180 de grade de la aceste crezuri.

In momentul in care devenea clar ca sistemul comunist sovietic nu mai poate continua in acea forma, ca sunt necesare schimbari, liberalizari, permiterea initiativei private in economie – actiuni promovate de Glasnostul si Perestroika lui Gorbaciov, Ceausesc, constientizand ca o asemenea liberalizare ar conduce intr-un final la indepartarea lui de la conducerea Partidului Comunist Roman si de la conducerea Romaniei, refuza cu indarjire sa aplice noile „directive” si chiar le infiereaza.

Aceasta este in fond esenta comunismului sovietic. Agatzarea de putere. ramanerea la putere cu orice cost, sub orice pretext. Oamenii, proletarii, muncitorii industriali si taranii nu conteaza cu adevarat. Nu binele lor este avut in vedere atunci cand se incerca impunerea idealurilor socialismului stiintific, multilateral dezvoltat. Nu binele popoarelor sau al umanitatii erau avute in vedere ci propria marire, satisfacerea propriei sete de putere a unei caste privilegiate – a conducatorilor partidelor comuniste.

ERATA

Urmare a lecturilor din ultimii ani, insemnarile din acest text potrivit carora Stalin ar fi fost un incompetent strateg si si-ar fi decapitat armata (prin exterminarea elitei ofiterilor si comandantilor) se dovedesc cum nu se poate mai false. In fapt, aceste mituri (decapitarea armatei si lipsa de strategie a lui Stalin) sunt adevarate intoxicari chiar ale comunistilor post stalinisti care, in dorinta consolidarii puterii (dupa disparitia Tatukului) dar si din necesitatea de a ascunde adevarata fata a comunismului (aceea de monstru hidos pregatit, in anul 1941 - prin militarizarea URSS realizata de catre Stalin- sa cucereasca Europa si intreaga lume) au pus in miscare impecabila masina comunista de propaganda (o masina de propaganda ce avea o anvergura mondiala). Adevarul este cu totul altul, strategia ofensiva (de cucerire a Europei) a lui Stalin era impecabil pusa la punct (URSS dispunand de cele mai bune arme si armate, incomparabil mai multe si de calitate mult mai buna decat TOATE celelalte tari ale lumii la un loc), iar epurarea armatei nu a fost nimic altceva decat distrugerea comandantilor (politrucilor) bolsevici (cei mai multi, cu state vechi in reprimarea civililor in timpul Revolutiei Bolsevice), capabili doar sa inabuse revolte si rascoale populare (civile) dar incapabili de a conduce o ofensiva militara armata impotriva altor armate.