Scrisoare catre mine

scris in 2009
 
N-am nevoie nici de tristetea ta, nici de bucurie, nici de zambetul tau. Nu-mi trebuie nimic lumesc. Tot ce-mi oferi e prea concret, prea aproape de realitate. Eu vreau magie. Te vreau magic. Te vreau altfel. Nu pamantean, nu obisnuit. Sunt satula de obisnuit. Traiesc nebunia obisnuitului de noua ani si mi-a ajuns. Acum vreau portia mea de magie. Da-mi-o si-o sa fi al meu pe veci. Da-mi-o si-o sa fiu a ta intotdeanua. Altfel... o sa fim parte din marea masa de iubiti anonimi, iubiti ce se iubesc si cu sufletul si cu ratiunea fara a merge insa mai departe pentru ca... pentru ca le e frica de ce e „mai departe”.
Stii cum te-am gasit? Stii cum te-am ales?

Ce banal ar suna daca ti-as spune „te-am cautat ca sa ma gasesti”... dar asa a fost. Te-am dorit ca sa nu ma ai. Nu acum. Intai trebuie sa dovedesti. Intai trebuie sa ma dovedesti. Sa ma dai gata. Mi-ar fi parut rau sa nu ma remarci si, totusi, acum simt o unda de tristete ca esti aici langa mine si incerci sa ma cunosti. NU! Sa nu faci asta! O sa distrugi corola de minuni a lumii... mele! Vreau sa raman perfecta, absoluta, de nerecunoscut, de necunoscut. O enigmatica anonima care si mie mi-ar fi neclara. Eu as fi eu dar fara sa ma cunosc, sa ma inteleg, sa ma STIU cu adevarat. Suna a nebunie curata dar, in fond...
Vreu sa ma indragostesc. E prea putin sa fiu iubita. E prea putin sa iubesc la randu-mi. Vreau sa fiu indragostita si cred ca de tine m-as putea indragosti. Dar... si mie mi-e frica sa merg mai departe.

Stii cum te-am ales?

Te-am ales... nu mi-a fost deloc greu. Esti usor de recunoscut intre atatia altii. Te-am ales ca sa te intreb de ce eu. De ce eu dintre atatea alte fete? Te-am ales ca sa te intreb de ce m-ai ales tu pe mine. Si asta suna stupid si banal dar e perfect adevarat. Am mers la tinta ca sa aflu ce e acolo, ce e dincolo. Dincolo de tine, dincolo de mine, dincolo de noi. Si acum mi-e teama, mi-e frica...

Mi-e frica pentru ca ai mers... am mers impreuna mult prea mult, mult prea departe intr-un timp infim. Cine ne da dreptul asta? Pe cine sa alegem drept arbitru, judecator, sfetnic bun, indrumator, intelept nemarginit, OM... pe cine sa alegem sa ne povatuiasca, sa ne incurajeze: „copii nu mergeti deloc repede, e un drum frumos cel pe care ati pornit... de mult de tot, la inceputul vremurilor, in timpul cand nici zeii nu existau, am parcurs si eu acelasi drum, cu picioare nesigure dar cu sufletul usor... usor de atata plin. Mergeti mai departe copii, nu va fie frica”! Sau, dimpotriva, sa ne spuna adevarul rece de care atata ma tem: „voi ati mers prea repede si prea departe... nu-i deloc bine!”?

Cine sa ne spuna cand nu putem avea incredere in judecata noastra? Pentru ca sufletele sunt inselatoare... am mai avut eu incredere in suflet si in loc de cupa cu nectar n-am primit decat suferinta, nefericire, amaraciune... si nu mai vreau asta.

Cine sa ma indrume? In ce sa ma incred? In cine?...

... asa mult as vrea sa cred in tristetea, in bucuria, in zambetul tau

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu