Povestea asta e despre insecte: despre paianjeni, despre muste, musculite, despre molii, despre viermi si fluturi. Dar nu orice fel de insecte si, mai ales, nu orice fel de fluturi. Sunt acei fluturi care, desi se nasc in suflet, traiesc in stomac. Cam scarbos, nu? si totusi... se nasc din sentimente pentru a vietui in golul din stomacul nostru.
... si ma e despre ceva: mai e despre calatoria imposibila a acestor „vestitori ai sentimentelor noastre” de la locul lor de nastere catre locul unde vor muri.
E cam asa...
Ţesem plase nevazute in jurul nostru. Muncim de zor la andrele si la ingliţa, ochi cu ochi, rand cu rand - unul pe fata, doua pe dos - construim plasele noastre de paianjen, capcanele pentru necunoscutii atat de asteptati; pentru EL-ul acela special, pentru EA-ua aceea nemai-intalnita, nemaiauzita. Pentru persoanele pe care le asteptam o viata intreaga.
Muncim – zi de vara pana-n seara – de ne sar ochii, sa ne slefuim personalitatea, sa fim inteligenti, nostimi, spontani pentru ca ne e teama ca nu suntem suficient de inteligenti, nostimi si spontani. Pentru ca stim ca EL-ul si EA-ua nu ne accepta cu 10 grade mai la stanga sau mai la dreapta de „unghiul perfect” al perfectiunii umane.
Iti construiesti plasa, panza, tesatura invizibila si astepti. Sau pleci la vanatoare.
Dar, de obicei, astepti ca deh... o fi ăsta sau asta asa de special dar tu esti ăla care a tras pe branci sa construiasca tesatura deci, ar cam fi cazul sa-si mute si ei curul si sa binevoiasca sa cadă, nu ca musca-n lapte ci ca musculiţa beată, ca drosofila, in panza ta de paianjen atat de mestesugit construita.
Si cand a cazut? Aici e baiul! Pentru ca, o data si o data tot trebuie sa pice. E imposibil sa nu pice. Speciala ta victima e atrasa, ca molia de flacara făcliei, de fire invizibile. Simte si stie ca acolo-i capcana si totusi vine. N-are cum sa nu vina. Vrea sa te testeze, sa-ti guste „marfa” sa vada daca ESTI ceea ce destinul i-a promis ca o sa fii.
Si ESTI. De cele mai multe ori esti. Esti la inaltimea TUTUROR asteptarilor lui/ei. Sau esti toate inaltimile sperantelor sale asa cum n-a visat vreodata; „Doamne, e posibil sa fie atat de... si atat de!...”.
La dracu! Si cand te gandesti ca te dadusei de totate cele 3 milioane de ceasuri ale mortii gandindu-te cum sa faci, cum s-o dregi sa-i atragi atentia, sa-i spui „replica introductiva”, sa intretii conversatia verde, proaspata, neobosita, revigoranta, iar acum uite-l, uite-o ca-ti mananca din palma, ca te venereaza, ca simte si el/ea un gol in stomac cel putin egal cu propria-ti perplexitate.
„La, la... tra, la, laaaaa, ce-a fost gol acum e plin / ce-a fost plin acum e gol, trala, trala, laaaaa”
Zau daca nu-i nasol cand stii ca situatia incepe sa se schimbe, cand constati ca „golul” tau se „umple” tot asa de repede cum „plinul” lui/ei se „goleste”, cand constati ca exista un „circuit al apei in natura” capabil sa transfere „indiferenta” lor initiala către tine (umpland imensul tau „gol” – giganticul vid de la inceputul mirajului) si, in sens invers, „furnicaturile” tale catre ei.
... ce-a fost gol acum e plin si ce-a fost plin acum e gol!
Si chiar daca viermele gaurii negre a vidului provocat de golul din stomacul tau – vid prin care inca sunt capabili sa mai zburde fericiti fluturasii echipati in costume de astronauti gen Apollo 13 – nu si-a facut inca aparitia si nu a inceput sa devoreze carcasa sentimentului de fericire, si chiar daca aceasta carcasa e destul de etansa si inca nu s-a adancit fisura „îndragostelii” tale, inca nu a crapat carcasa bombei cu ceas, carcasa ce-ti imbraca sufletul, parca deja auzi ticaitul ireversibil, cronometrul, numaratoarea inversa pana la MOMENTUL ZERO al deciziei, al CONSTATARII.
Deci... „Houston, we have a problem!”
Nu auzi inca asta. Fluturasii ce graviteaza prin vidul golului din stomac, imbracati in astronauti gen Apollo 13, nu-si transmit inca mesajul, nu spun INCA, timid dar ferm: „do you read me Huston! I believe we have a problem”
Offffffffffffff! De ce nu ne nastem orbi! De ce nu ne nastem imuni la ganduri, la presimtire, la sentimentul care-ti incolteste in suflet ca...”nici de data asta, nici acum, nici niciodata”. Si nici nu-i el/ ea de vina ca doar i-ai asteptat atata, le-ai intinas mreje ademenitoare, mese imbelsugate ca pentru 100 de Setila si vreo 300 de Hamesila. Ti-ai stors atata creierii incat sa ajungi sa fii Pasari Lati Lungila intr-o poprtie de 1/3 si Fat Frumos si Zmeul Zmeilor in restul de doua treimi.
Dar ceasul bombei ticaie, fisura incepe sa manance din carcasa pana nu demult etansa a sufletului si stii ca, unul cate unu, mai devreme mai degraba decat mai tarziu, fluturasii tai imbracati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor fi absorbiti in gaura neagra ce uneste 2 universuri absolut incompatibile, aflate la milioane de ani lumina distanta unul fata de celalalt: sufletul si mintea ta, sentimentele si judecata rece, iubirea si intelepciunea.
Vor fi absorbiti si... cine stie? Cine poate sti ce se intampla intr-o astfel de calatorie imposibila? Cine-ti garanteaza ca Fluturasii tai echipati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor trece „safe and sound” baraje atemporale, de necuprins, de neinteles, universuri invizibile si improbabile ca sa ajunga pe teritoriul intelepciunii, al gandului pur, al adevăratei INŢELEGERI a adevaratului sens al vietii. Sa ajunga „aci, in mintea ta” teferi si nevatamati, cu ceva julituri care le dau o aura de luptatori sexi si mandri, de supravietuitori ai „adevaratelor povesti de dragoste”, sa ajunga in mintea ta si sa-ti sopteasca incetisori, sa-ti adreseze intelepciunii, mintii, gandului tau rece si taios, cuvintele dulci, susurul racoritor si proaspat al „povestii incoltite in suflet”.
Sa-ti spuna ca „de data asta se merita, mai crede-ne si pe noi, renunta sa mai gandesti atata intelepciune obosita, mai lasa-te purtat si de ceea ce simti”.
Si-i crezi? Si-o sa faci ce-ti spun ei? Si-o sa le urmezi sfatul?
... oiiiiiii mai! Dragii mei fluturasi! Iubitii mei fluturasi costumati in astronauti gen apollo 13! Mai duceti-va la dracu! Las’ ca stiu eu mai bine!
... si ma e despre ceva: mai e despre calatoria imposibila a acestor „vestitori ai sentimentelor noastre” de la locul lor de nastere catre locul unde vor muri.
E cam asa...
Ţesem plase nevazute in jurul nostru. Muncim de zor la andrele si la ingliţa, ochi cu ochi, rand cu rand - unul pe fata, doua pe dos - construim plasele noastre de paianjen, capcanele pentru necunoscutii atat de asteptati; pentru EL-ul acela special, pentru EA-ua aceea nemai-intalnita, nemaiauzita. Pentru persoanele pe care le asteptam o viata intreaga.
Muncim – zi de vara pana-n seara – de ne sar ochii, sa ne slefuim personalitatea, sa fim inteligenti, nostimi, spontani pentru ca ne e teama ca nu suntem suficient de inteligenti, nostimi si spontani. Pentru ca stim ca EL-ul si EA-ua nu ne accepta cu 10 grade mai la stanga sau mai la dreapta de „unghiul perfect” al perfectiunii umane.
Iti construiesti plasa, panza, tesatura invizibila si astepti. Sau pleci la vanatoare.
Dar, de obicei, astepti ca deh... o fi ăsta sau asta asa de special dar tu esti ăla care a tras pe branci sa construiasca tesatura deci, ar cam fi cazul sa-si mute si ei curul si sa binevoiasca sa cadă, nu ca musca-n lapte ci ca musculiţa beată, ca drosofila, in panza ta de paianjen atat de mestesugit construita.
Si cand a cazut? Aici e baiul! Pentru ca, o data si o data tot trebuie sa pice. E imposibil sa nu pice. Speciala ta victima e atrasa, ca molia de flacara făcliei, de fire invizibile. Simte si stie ca acolo-i capcana si totusi vine. N-are cum sa nu vina. Vrea sa te testeze, sa-ti guste „marfa” sa vada daca ESTI ceea ce destinul i-a promis ca o sa fii.
Si ESTI. De cele mai multe ori esti. Esti la inaltimea TUTUROR asteptarilor lui/ei. Sau esti toate inaltimile sperantelor sale asa cum n-a visat vreodata; „Doamne, e posibil sa fie atat de... si atat de!...”.
La dracu! Si cand te gandesti ca te dadusei de totate cele 3 milioane de ceasuri ale mortii gandindu-te cum sa faci, cum s-o dregi sa-i atragi atentia, sa-i spui „replica introductiva”, sa intretii conversatia verde, proaspata, neobosita, revigoranta, iar acum uite-l, uite-o ca-ti mananca din palma, ca te venereaza, ca simte si el/ea un gol in stomac cel putin egal cu propria-ti perplexitate.
„La, la... tra, la, laaaaa, ce-a fost gol acum e plin / ce-a fost plin acum e gol, trala, trala, laaaaa”
Zau daca nu-i nasol cand stii ca situatia incepe sa se schimbe, cand constati ca „golul” tau se „umple” tot asa de repede cum „plinul” lui/ei se „goleste”, cand constati ca exista un „circuit al apei in natura” capabil sa transfere „indiferenta” lor initiala către tine (umpland imensul tau „gol” – giganticul vid de la inceputul mirajului) si, in sens invers, „furnicaturile” tale catre ei.
... ce-a fost gol acum e plin si ce-a fost plin acum e gol!
Si chiar daca viermele gaurii negre a vidului provocat de golul din stomacul tau – vid prin care inca sunt capabili sa mai zburde fericiti fluturasii echipati in costume de astronauti gen Apollo 13 – nu si-a facut inca aparitia si nu a inceput sa devoreze carcasa sentimentului de fericire, si chiar daca aceasta carcasa e destul de etansa si inca nu s-a adancit fisura „îndragostelii” tale, inca nu a crapat carcasa bombei cu ceas, carcasa ce-ti imbraca sufletul, parca deja auzi ticaitul ireversibil, cronometrul, numaratoarea inversa pana la MOMENTUL ZERO al deciziei, al CONSTATARII.
Deci... „Houston, we have a problem!”
Nu auzi inca asta. Fluturasii ce graviteaza prin vidul golului din stomac, imbracati in astronauti gen Apollo 13, nu-si transmit inca mesajul, nu spun INCA, timid dar ferm: „do you read me Huston! I believe we have a problem”
Offffffffffffff! De ce nu ne nastem orbi! De ce nu ne nastem imuni la ganduri, la presimtire, la sentimentul care-ti incolteste in suflet ca...”nici de data asta, nici acum, nici niciodata”. Si nici nu-i el/ ea de vina ca doar i-ai asteptat atata, le-ai intinas mreje ademenitoare, mese imbelsugate ca pentru 100 de Setila si vreo 300 de Hamesila. Ti-ai stors atata creierii incat sa ajungi sa fii Pasari Lati Lungila intr-o poprtie de 1/3 si Fat Frumos si Zmeul Zmeilor in restul de doua treimi.
Dar ceasul bombei ticaie, fisura incepe sa manance din carcasa pana nu demult etansa a sufletului si stii ca, unul cate unu, mai devreme mai degraba decat mai tarziu, fluturasii tai imbracati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor fi absorbiti in gaura neagra ce uneste 2 universuri absolut incompatibile, aflate la milioane de ani lumina distanta unul fata de celalalt: sufletul si mintea ta, sentimentele si judecata rece, iubirea si intelepciunea.
Vor fi absorbiti si... cine stie? Cine poate sti ce se intampla intr-o astfel de calatorie imposibila? Cine-ti garanteaza ca Fluturasii tai echipati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor trece „safe and sound” baraje atemporale, de necuprins, de neinteles, universuri invizibile si improbabile ca sa ajunga pe teritoriul intelepciunii, al gandului pur, al adevăratei INŢELEGERI a adevaratului sens al vietii. Sa ajunga „aci, in mintea ta” teferi si nevatamati, cu ceva julituri care le dau o aura de luptatori sexi si mandri, de supravietuitori ai „adevaratelor povesti de dragoste”, sa ajunga in mintea ta si sa-ti sopteasca incetisori, sa-ti adreseze intelepciunii, mintii, gandului tau rece si taios, cuvintele dulci, susurul racoritor si proaspat al „povestii incoltite in suflet”.
Sa-ti spuna ca „de data asta se merita, mai crede-ne si pe noi, renunta sa mai gandesti atata intelepciune obosita, mai lasa-te purtat si de ceea ce simti”.
Si-i crezi? Si-o sa faci ce-ti spun ei? Si-o sa le urmezi sfatul?
... oiiiiiii mai! Dragii mei fluturasi! Iubitii mei fluturasi costumati in astronauti gen apollo 13! Mai duceti-va la dracu! Las’ ca stiu eu mai bine!
