N-am mai scris demult. Am mai incercat... uneori, dar n-am fost multumit de rezultat. Adevarul e ca niciodata nu mi-a placut nicio povestiuta scrisa de mine. Toate mi se pareau extrem de slabe. Nimicuri! Porcarii! Pana cand... cineva le citea si ma incuraja: „ar trebui s-o publici undeva”. Si o publicam... pe blog. De cele mai multe ori si restul reactiilor erau pozitive asa ca ma mai linisteam... „nu erau chiar porcarii acolo, uite ca se gasesc cateva persoane carora chiar le plac nimicurile mele”.
In ultima vreme mi-a fost extrem de greu nu doar sa mai gasesc subiecte ci si verva si „verbul” meu obisnuit.
Aveam foarte mult „foc si patos” inainte. Aveam ceva de spus si de combatut cu toate armele mintii mele; sa lupt la baioneta, corp la corp, sa iau cu asalt redute de Molisti si Moliste, casnice, oameni terni, casatoriti sau nu (dar in special casatoriti), tot ce inseamna „average” mediu, mediocru, pe toti ii luam in bataia pustii si nu-mi scapau cu una cu doua. Harcea parcea mi-i faceam. Soc si groaza, foc si para, vai si amar sa-mi cada sub ochi astfel de exemplare, imagini si intamplari si apoi sa-mi si fac cateva momente libere si sa ma prinda ziua respectiva intr-o „perioada de gratie” ca... ca... nu stiu ce se intampla! Sau stiu prea bine. Am destule astfel de „perle” pe „tichia mea de margaritar”: „Molistele”, „Caleidoscopul”, „Circus Oieritus”... sunt doar cateva exemple INSA, intr-un fel sau altul, „aviara gripa”, flagelul mediocritatii, boala contemporaneitatii, epidemia zilelor noastre, aceste mari tare ale „putinului suflet” ce ne-a mai ramas (noua, cei care traim anii astia nenorociti), pe acestea le-am atins in fiece povestiuta a mea. Le-am atins si le-am luat la sfichi si la biciuit.
Cine a sesizat sa fie sanatos! Cine n-a sesizat (ca m-au tot intrebat unii amici: „auzi, da’ tu, de fapt, unde bati?” vorba Ipistatului Nae Ipingescu din O noapte Furtunoasa), Cine n-a sesizat, ziceam, e... e vina autorului! Adica a mea. Pentru ca nu m-am exprimat suficient de limpede.
Oamenii si mai avizati care mi-au citit randurile (sau care au citit printre randuri) au inteles si „problema de fond” pe langa care „gravitau” celelalte idei.
Au inteles problema mea de fond.
Deh, mi-e camasa mult mai aproape de piele decat flanela. Sau, ma rog, MAIOUL mi-e mult mai aproape de piele decat camasa. N-o s-o dau acum pe fata. Nu e vremea „decartarii”. Inca! Totusi se intelege foarte clar ce vreu, ce ma framanta, care-i „filosofia”mea. Nu e nimic criptat acolo. E spus intr-un anumit mod (mai alambicat)... pentru ca asa sunt eu; ma scarpin la urechea stanga cu... urechea dreapta si invers in speranta ca, astfel, imi vor creste si mie urechi ca ale lui Dumbo si-o sa-mi pot lua zborul... sau „sborul” cum atat de frumos se scria prin anii 50 – 60 in limba noastra. Sa-mi iau sborul...sa sbor spre visele mele... spre indeplinirea viselor mele.
Si de atata „scarpinat” chiar mi-au crescut urechile, si chiar am inceput sa zbor... NU ma credeti? Credeti-ma. N-aveti incotro!
Mi-am luat zborul si mi-a fost greu sa scriu despre „cum dau eu la ciocan, cum mesteresc si surubaresc imbracat intr-o salopeta cam ponosita dar care-mi vine tare bine”, despre cum o fi sa „pun caramida cu caramida”, sa muncesc pe branci „de la stadiul de fundatie pana la pupaza din tabla de zinc de pe varful acoperisului” la construirea „fizica a unui vis” (fragmente din „Working on a dream”).
Mi-a fost greu sa scriu despre „Tango” pe care am ajuns atat sa-l indragesc si care mi-a devenit un fel de a doua natura, despre prietenii mei care m-au dezamagit rand pe rand, despre „Fata cu placa”, despre „fosta mea” cea mai importanta si despre grupul ei de prietene din „Sex in the city”, despre „fosta” mea cea mai importanta si despre alte „foste” mai importante... despre restul „fostelor” , despre „teama unui adevarat artist in fata unei foi albe de hartie”. Mi-a fost imposibil sa scriu o continuarea la „Fatherly noise” sau sa dau o forma „decenta” „Blade Runner-ului”.
Deja nu mai intelegeti nimic, nu?
O sa lamuresc un pic... toate cele de mai sus sunt incercari mai recente sau mai vechi de a scrie... sunt diverse povestiute pe care le-am inceput si nu le-am terminat niciodata. Sau le-am terminat si nu mi-au placut deloc. Si nici nu prea am mai avut cui sa le arat... cu cine sa le discut... sa am o a doua parere. Raman „biti”, un sotron debil de unu si zero in memoria calculatorului meu. Las’ sa zaca acolo!... pana la vremuri mai bune.
Dar ce vremuri mai bune? Mai bune de atat?! Se poate oare?
Concluzia mea – pentru ca am stat si m-am gandit, nah! – a fost la fel de debila ca si sotronul nebun al bitilor din calculatorul meu. Concluzia mea e... redundanta, logica, simpla. Nu mai am patos, nu mai am razvratire, nu mai am neliniste pentru ca m-am... linistit!
Suna debil, nu, dar cred ca asta-i adevarul!
Am ajuns la un soi de echilibru. Mi-am luat zborul. Imi construiesc si-mi admir visele.
Si acum, persoanele care sesizasera „marele fond al problemei”, cel care-mi cauza neastamparul meu zbanghiu, persoanele astea ma vor intreba... bun, bun si cine-i... cauza...”who’s the cause of your new found equilibrium”? cine-i de „vina”? „Houston, do you finally have a problem?”
Si nici eu nu as sti sa raspund. SINCER!
Adica e cineva dar... cauza mea are... cauze mai profunde.
Schimbarea mea nu e determinata de actiunea unei alte persoane (sau nu in mod semnificativ) ci pentru ca... vine din mine insumi. Am trecut peste un mare hop din viata mea si acum imi regasesc echilibrul. O fi bine? Sunt mai intelept acum? Am ochiul mai putin critic? Habar nu am. Cert e ca sunt sigur ca, venind din mine insumi, schimbarea, echilibrul e mult mai stabil si de o incredibila durata.
N-am vrut sa public nimic din ce am scris pentru ca nu am gasit nicio cale de mijloc, n-am reusit sa impac „sfichiul” de alta data cu nou descoperitul si eternul – de acum incolo – meu echilibru. Mi se parea ca prima varianta e groaznica iar a doua e chiar mai rea... Cine dracu vrea sa citeasca povestiri echilibrate, despre oameni care si-au gasit pacea si echilibrul? Pe cine intereseaza asa ceva?
La final... trebuie si o concluzie, nu?
O sa incerc sa-mi scriu in continuare „visurile” mele. Am destule... O sa incerc sa-mi duc personajele, sa merg cu eroii mei „de la serviciu spre gura unui peste urias care-i inghite” si-i transporta in lumi fantastice. Asta-i sfatul pe care mi l-a dat cineva... demult... cineva care avea viziune.
Ne revedem in burta pestelui.
In ultima vreme mi-a fost extrem de greu nu doar sa mai gasesc subiecte ci si verva si „verbul” meu obisnuit.
Aveam foarte mult „foc si patos” inainte. Aveam ceva de spus si de combatut cu toate armele mintii mele; sa lupt la baioneta, corp la corp, sa iau cu asalt redute de Molisti si Moliste, casnice, oameni terni, casatoriti sau nu (dar in special casatoriti), tot ce inseamna „average” mediu, mediocru, pe toti ii luam in bataia pustii si nu-mi scapau cu una cu doua. Harcea parcea mi-i faceam. Soc si groaza, foc si para, vai si amar sa-mi cada sub ochi astfel de exemplare, imagini si intamplari si apoi sa-mi si fac cateva momente libere si sa ma prinda ziua respectiva intr-o „perioada de gratie” ca... ca... nu stiu ce se intampla! Sau stiu prea bine. Am destule astfel de „perle” pe „tichia mea de margaritar”: „Molistele”, „Caleidoscopul”, „Circus Oieritus”... sunt doar cateva exemple INSA, intr-un fel sau altul, „aviara gripa”, flagelul mediocritatii, boala contemporaneitatii, epidemia zilelor noastre, aceste mari tare ale „putinului suflet” ce ne-a mai ramas (noua, cei care traim anii astia nenorociti), pe acestea le-am atins in fiece povestiuta a mea. Le-am atins si le-am luat la sfichi si la biciuit.
Cine a sesizat sa fie sanatos! Cine n-a sesizat (ca m-au tot intrebat unii amici: „auzi, da’ tu, de fapt, unde bati?” vorba Ipistatului Nae Ipingescu din O noapte Furtunoasa), Cine n-a sesizat, ziceam, e... e vina autorului! Adica a mea. Pentru ca nu m-am exprimat suficient de limpede.
Oamenii si mai avizati care mi-au citit randurile (sau care au citit printre randuri) au inteles si „problema de fond” pe langa care „gravitau” celelalte idei.
Au inteles problema mea de fond.
Deh, mi-e camasa mult mai aproape de piele decat flanela. Sau, ma rog, MAIOUL mi-e mult mai aproape de piele decat camasa. N-o s-o dau acum pe fata. Nu e vremea „decartarii”. Inca! Totusi se intelege foarte clar ce vreu, ce ma framanta, care-i „filosofia”mea. Nu e nimic criptat acolo. E spus intr-un anumit mod (mai alambicat)... pentru ca asa sunt eu; ma scarpin la urechea stanga cu... urechea dreapta si invers in speranta ca, astfel, imi vor creste si mie urechi ca ale lui Dumbo si-o sa-mi pot lua zborul... sau „sborul” cum atat de frumos se scria prin anii 50 – 60 in limba noastra. Sa-mi iau sborul...sa sbor spre visele mele... spre indeplinirea viselor mele.
Si de atata „scarpinat” chiar mi-au crescut urechile, si chiar am inceput sa zbor... NU ma credeti? Credeti-ma. N-aveti incotro!
Mi-am luat zborul si mi-a fost greu sa scriu despre „cum dau eu la ciocan, cum mesteresc si surubaresc imbracat intr-o salopeta cam ponosita dar care-mi vine tare bine”, despre cum o fi sa „pun caramida cu caramida”, sa muncesc pe branci „de la stadiul de fundatie pana la pupaza din tabla de zinc de pe varful acoperisului” la construirea „fizica a unui vis” (fragmente din „Working on a dream”).
Mi-a fost greu sa scriu despre „Tango” pe care am ajuns atat sa-l indragesc si care mi-a devenit un fel de a doua natura, despre prietenii mei care m-au dezamagit rand pe rand, despre „Fata cu placa”, despre „fosta mea” cea mai importanta si despre grupul ei de prietene din „Sex in the city”, despre „fosta” mea cea mai importanta si despre alte „foste” mai importante... despre restul „fostelor” , despre „teama unui adevarat artist in fata unei foi albe de hartie”. Mi-a fost imposibil sa scriu o continuarea la „Fatherly noise” sau sa dau o forma „decenta” „Blade Runner-ului”.
Deja nu mai intelegeti nimic, nu?
O sa lamuresc un pic... toate cele de mai sus sunt incercari mai recente sau mai vechi de a scrie... sunt diverse povestiute pe care le-am inceput si nu le-am terminat niciodata. Sau le-am terminat si nu mi-au placut deloc. Si nici nu prea am mai avut cui sa le arat... cu cine sa le discut... sa am o a doua parere. Raman „biti”, un sotron debil de unu si zero in memoria calculatorului meu. Las’ sa zaca acolo!... pana la vremuri mai bune.
Dar ce vremuri mai bune? Mai bune de atat?! Se poate oare?
Concluzia mea – pentru ca am stat si m-am gandit, nah! – a fost la fel de debila ca si sotronul nebun al bitilor din calculatorul meu. Concluzia mea e... redundanta, logica, simpla. Nu mai am patos, nu mai am razvratire, nu mai am neliniste pentru ca m-am... linistit!
Suna debil, nu, dar cred ca asta-i adevarul!
Am ajuns la un soi de echilibru. Mi-am luat zborul. Imi construiesc si-mi admir visele.
Si acum, persoanele care sesizasera „marele fond al problemei”, cel care-mi cauza neastamparul meu zbanghiu, persoanele astea ma vor intreba... bun, bun si cine-i... cauza...”who’s the cause of your new found equilibrium”? cine-i de „vina”? „Houston, do you finally have a problem?”
Si nici eu nu as sti sa raspund. SINCER!
Adica e cineva dar... cauza mea are... cauze mai profunde.
Schimbarea mea nu e determinata de actiunea unei alte persoane (sau nu in mod semnificativ) ci pentru ca... vine din mine insumi. Am trecut peste un mare hop din viata mea si acum imi regasesc echilibrul. O fi bine? Sunt mai intelept acum? Am ochiul mai putin critic? Habar nu am. Cert e ca sunt sigur ca, venind din mine insumi, schimbarea, echilibrul e mult mai stabil si de o incredibila durata.
N-am vrut sa public nimic din ce am scris pentru ca nu am gasit nicio cale de mijloc, n-am reusit sa impac „sfichiul” de alta data cu nou descoperitul si eternul – de acum incolo – meu echilibru. Mi se parea ca prima varianta e groaznica iar a doua e chiar mai rea... Cine dracu vrea sa citeasca povestiri echilibrate, despre oameni care si-au gasit pacea si echilibrul? Pe cine intereseaza asa ceva?
La final... trebuie si o concluzie, nu?
O sa incerc sa-mi scriu in continuare „visurile” mele. Am destule... O sa incerc sa-mi duc personajele, sa merg cu eroii mei „de la serviciu spre gura unui peste urias care-i inghite” si-i transporta in lumi fantastice. Asta-i sfatul pe care mi l-a dat cineva... demult... cineva care avea viziune.
Ne revedem in burta pestelui.
