O ruptura profunda. O diferenta ca de la cer la pamant si totusi, de multe ori, aproape insesizbila dar asta o face cu atat mai mult mai durerosa… iti provoaca un sentiment mai acut de frustrare, de consternare, uneori chiar de prosternare.
Sunt doua lumi care nu-si vor gasi pacea acum. Nu au cum. E prea devreme. Eu n-o sa pot sa „parvin” suficient de repede incat sa apuc sa ma integrez in prima si pe cea din care faceam candva parte am parasit-o demult, cu sufletul usor... am parasit-o intr-un mod neglijent fara sa ma gandesc la urmari, fara sa intrevad consecintele rupturii. Ma aflu la mijloc, intre ciocan si nicovala si o sa fiu strivit negasindu-mi niciodata linistea.
E destinul meu sa nu inteleg si sa raman neinteles.
Nu inteleg Bucurestiul. Nu-i inteleg pe adevaratii bucuresteni. Cu restul „parvenitilor” nu prea-mi doresc sa am de a face. Poate si din cauza ca, de multe ori, ma vad pe mine ca intr-o oglinda in ochii lor „infometati”. Si-o sa raman neinteles de catre oamenii pe care i-am parasit cu sufletul usor.
I-am parasit...pe parinti, pe frati... pe prietenii mei adevarati... Cine sa ma mai inteleaga acum? Ce s-a ales de prieteniile mele sincere cu Bibanu, cu Gherloiu, cu Nane? Unde-s ei acum? in lumea lor, acolo, la tara. Si se simt bine? se simt bine. Nu sunt niste dezradacinati asa cum sunt eu. N-au dorit mai mult pentru ca stiau ca „mai multul” asta inseamna mai multe necazuri. Si de ce sa zgandare singuri destinul provocandu-l sa le arunce si mai multe pietre de moara in carca, mai multe decat stiau ca avea deja pregatite si inscrise, pe numele lor, in marele catastif ceresc?
Bucurestenii
Ii privesc si-i recunosc imediat. Au un fel anume de a vorbi, de a se imbraca, de a se uita la tine. Nu s-au schimbat nicio clipa. Au trecut uraganele istoriei peste ei, comunismul le-a ros la radacina fara a putea sa le ciunteasca insa din adevarata fibra a fiintei lor. Tranzitia i-a intarit inca si mai mult dandu-le sansa de a se deosebi inca mai puternic (de data asta si din punct de vedere material) de restul. Sunt bucurestenii cu sange albastru. Adevaratii bucuresteni. Cei cu pedigree, cei cu predecesori din familii nobile, aristocrate, carora le curge prin vene un anumit fel de a fi, o demnitate a constiintei lor de oameni cu o istorie in spate, care au primit o educatie daca nu aleasa macar speciala, diferita de cea disponibila restului parvenitilor (sau, mai rau chiar decat aceasta, celor de la tara).
Am fost primit cu ingaduinta, cu bunavointa „nobila” as putea spune. Uneori cu destula curiozitate. Sunt un specimen diferit, deosebit... de o simplitate naiva, o sinceritate naiva, fara prea multe complicatii si, totusi, cu destul de multe lucruri interesante de adaugat universului lor. Un fel de „pata de culoare”, o mica diversiune, o mica distractie tolerata.
„Exista barbati si exista Cristi!” e formula care explica cum nu se poate mai bine tragismul dualitatii mele. S-a dorit un compliment. Si totusi... cat de bine se potriveste, cat de mult explica... Complimentul mi-era indirect adresat in cadrul unei discutii despre mine (nu inteleg de ce lumea discuta despre mine chiar cu mine de fata! Mi s-a intamplat de multe ori si nu stiu cum sa reactionez, ce sa spun, cum sa comentez... ma infurii dupa aia ca n-am putut adauga si eu ceva... in fond, se vorbea despre mine si ar fi trebuit sa fiu destul de in tema, nu? Dracu sa ma ia!), discutie dintre A si C, doua fete de varsta mea, bucurestence adevarate, frumoase, inteligente, bogate, de familie buna; „the works” cum ar spune americanii.
„Exista barbati si exista Cristi” adica eu nu fac parte din restul „porcilor” care, cu toate neajunsurile, minusurile, lipsurile, frustrarile, tipicurile, grosolaniile si toate celelalte „calitati” atat de cunoscute ale reprezentantilor sexului tare, cu toatea astea, spuneam, pastreaza in ei suficiente „elemente obscure” de atractie sau forta animalica atat de dragi reprezentantelor sexului slab.
Sigur, cand C i-a spus lui A „adevarul” de mai sus nu s-a gandit la toate astea. Mie insa mi-au sarit imediat in cap (macar la modul instinctiv sunt spontan si-mi dau seama cand trebuie sa adaug ceva) si am balmajit „stai putin... asta nu prea e de bine”. Am ras apoi cu totii. Totusi, eu raman „unic” insa, clar, nu e de bine! Sinceritatea mea naiva, modul meu simplu de a fi, fara complicatii, fara dedesubturi, fara „inselatorii si deceptii”, caldura pe care o degaj (uneori chiar la modul fizic), astea toate nu-s suficiente. Imi lipseste „elementul grobian” care face parte intrinseca din orice barbat si de care femeile se simt atat de atrase. Nu l-am avut niciodata sau, daca l-oi fi avut, candva, demult, in copilarie, s-a pierdut. „Exista barbati si exista Cristi”. Cat adevar!
Un alt adevar esential, spus de o alta bucuresteanca adevarata – L.R. – „Cristi nu trateaza nici piz..le care-si merita cu adevarat titulatura de piz.e drept ceea ce sunt, adica piz.e”. Si de data asta formularea s-a dorit un compliment insa adevarul intrinsec iese si acum la suprafata. De ce tratez pe toata lumea cu aceeasi masura? Cu aceeasi bunavointa? Dupa acelasi calapod al blestemeatului dicton idiot din Idiotul lui Dostoievski „cine stie ce-o fi si-n sufletul omului”?
M-am mai batut cu pumnul in piept si in alte dati dorindu-mi un pic de egoism. Intr-un fel, ducand mai departe ideea, asta ar insemna si un pic de rautate. Si poate asta ar fi primul ingredient care m-ar ajuta sa dobandesc „elementul grobian”. Pana acolo mai e cale lunga si, cel mai probabil, nu ma voi schimba niciodata.
In sfarsit, eu nu pot pronunta cuvantul „pu_a”. Nu-l pot rosti si pace! Asta ar trebui sa spuna multe despre cat de... Nu stiu. N-am putut fi nicidata altfel... Ma rog...
Pornisem de la instrainarea mea, de la faptul ca nu-mi gasesc locul. Sunt strain in casa mea de acum din Bucuresti si sunt si mai strain in casa parinteasca din satul meu. Sunt strain printre bucuresteni si sunt de-a dreptul extraterestru pentru Bibanu, Gherloiu, Nane. Sunt cu curul in doua luntre si nu-mi e bine nici intr-una nici in cealalta si nici in apa nu-mi da ghes inima sa sar, sa ma scufund, sa ma pierd in malul ipocrit al necunoscutului. Sunt un suflet pierdut...
Merg nauc la munca. Parcurg zapaug strada dupa strada fara o tinta fixa atunci cand ma intorc acasa. Nimic nu-mi e clar. Uneori nici eu insumi nu-mi mai sunt suficient de clar. Adica, parca nu m-as mai recunoaste. Nu-s eu cel care merge, care pune un pas in fata celuilalt, care gandeste... care nu mai gandeste... Imi golesc creierul, imi golesc sufletul de prea plinul nimicului si din unul si din celalalt. Astept sa se intample ceva si stiu ca, fie fortat, fie nefortat (adica fie ca intamplarea aia o sa fie un hazard suta la suta sau eu ii voi da un mic branci in incercarea de a-mi favoriza destinul) STIU ca nu-mi va fi bine. NU sunt impacat si nu voi fi niciodata. Micile momente de fericire nu-mi sunt de ajuns. Iar marile momente de fericire nu exista. Sunt un suflet pierdut...
Mi-ascult „bucurestenii adevarati” si gandesc: ce caut eu aici? Ce am eu in comun cu acesti oameni? Ei au maniere, au „verb”, au atitudine, au aroganta lor de „bucuresteni aristrocati”. Iar eu! EU?
Eu ii echilibrez si pe ei cu „pata mea de culoare”. Sunt elementul lipsa. Elementul grobian lipsa din lantul dezvoltarii sociale a omului urban. A bucuresteanului. Dupa atatea deceptii provocate de atat de multii barbati bucuresteni ce poseda din plin substanta, componenta mai sus numita, barbati care nu ezita niciun moment sa-si declame si sa-si etaleze „calitatile intrinseci, naturale, genetice de porci”, dupa atatea experiente mai mult sau mai putin triste eu sunt... o gura de aer proaspat, o promisiune, ceva diferit... exista barbati si EXIST EU.
EXIST SI EU
EU
EXIST!
Exist si eu?
