Houston, we have a problem!


Povestea asta e despre insecte: despre paianjeni, despre muste, musculite, despre molii, despre viermi si fluturi. Dar nu orice fel de insecte si, mai ales, nu orice fel de fluturi. Sunt acei fluturi care, desi se nasc in suflet, traiesc in stomac. Cam scarbos, nu? si totusi... se nasc din sentimente pentru a vietui in golul din stomacul nostru.

... si ma e despre ceva: mai e despre calatoria imposibila a acestor „vestitori ai sentimentelor noastre” de la locul lor de nastere catre locul unde vor muri.

E cam asa...

Ţesem plase nevazute in jurul nostru. Muncim de zor la andrele si la ingliţa, ochi cu ochi, rand cu rand - unul pe fata, doua pe dos - construim plasele noastre de paianjen, capcanele pentru necunoscutii atat de asteptati; pentru EL-ul acela special, pentru EA-ua aceea nemai-intalnita, nemaiauzita. Pentru persoanele pe care le asteptam o viata intreaga.

Muncim – zi de vara pana-n seara – de ne sar ochii, sa ne slefuim personalitatea, sa fim inteligenti, nostimi, spontani pentru ca ne e teama ca nu suntem suficient de inteligenti, nostimi si spontani. Pentru ca stim ca EL-ul si EA-ua nu ne accepta cu 10 grade mai la stanga sau mai la dreapta de „unghiul perfect” al perfectiunii umane.

Iti construiesti plasa, panza, tesatura invizibila si astepti. Sau pleci la vanatoare.

Dar, de obicei, astepti ca deh... o fi ăsta sau asta asa de special dar tu esti ăla care a tras pe branci sa construiasca tesatura deci, ar cam fi cazul sa-si mute si ei curul si sa binevoiasca sa cadă, nu ca musca-n lapte ci ca musculiţa beată, ca drosofila, in panza ta de paianjen atat de mestesugit construita.

Si cand a cazut? Aici e baiul! Pentru ca, o data si o data tot trebuie sa pice. E imposibil sa nu pice. Speciala ta victima e atrasa, ca molia de flacara făcliei, de fire invizibile. Simte si stie ca acolo-i capcana si totusi vine. N-are cum sa nu vina. Vrea sa te testeze, sa-ti guste „marfa” sa vada daca ESTI ceea ce destinul i-a promis ca o sa fii.

Si ESTI. De cele mai multe ori esti. Esti la inaltimea TUTUROR asteptarilor lui/ei. Sau esti toate inaltimile sperantelor sale asa cum n-a visat vreodata; „Doamne, e posibil sa fie atat de... si atat de!...”.

La dracu! Si cand te gandesti ca te dadusei de totate cele 3 milioane de ceasuri ale mortii gandindu-te cum sa faci, cum s-o dregi sa-i atragi atentia, sa-i spui „replica introductiva”, sa intretii conversatia verde, proaspata, neobosita, revigoranta, iar acum uite-l, uite-o ca-ti mananca din palma, ca te venereaza, ca simte si el/ea un gol in stomac cel putin egal cu propria-ti perplexitate.

„La, la... tra, la, laaaaa, ce-a fost gol acum e plin / ce-a fost plin acum e gol, trala, trala, laaaaa”

Zau daca nu-i nasol cand stii ca situatia incepe sa se schimbe, cand constati ca „golul” tau se „umple” tot asa de repede cum „plinul” lui/ei se „goleste”, cand constati ca exista un „circuit al apei in natura” capabil sa transfere „indiferenta” lor initiala către tine (umpland imensul tau „gol” – giganticul vid de la inceputul mirajului) si, in sens invers, „furnicaturile” tale catre ei.

... ce-a fost gol acum e plin si ce-a fost plin acum e gol!

Si chiar daca viermele gaurii negre a vidului provocat de golul din stomacul tau – vid prin care inca sunt capabili sa mai zburde fericiti fluturasii echipati in costume de astronauti gen Apollo 13 – nu si-a facut inca aparitia si nu a inceput sa devoreze carcasa sentimentului de fericire, si chiar daca aceasta carcasa e destul de etansa si inca nu s-a adancit fisura „îndragostelii” tale, inca nu a crapat carcasa bombei cu ceas, carcasa ce-ti imbraca sufletul, parca deja auzi ticaitul ireversibil, cronometrul, numaratoarea inversa pana la MOMENTUL ZERO al deciziei, al CONSTATARII.



Deci... „Houston, we have a problem!”

Nu auzi inca asta. Fluturasii ce graviteaza prin vidul golului din stomac, imbracati in astronauti gen Apollo 13, nu-si transmit inca mesajul, nu spun INCA, timid dar ferm: „do you read me Huston! I believe we have a problem”

Offffffffffffff! De ce nu ne nastem orbi! De ce nu ne nastem imuni la ganduri, la presimtire, la sentimentul care-ti incolteste in suflet ca...”nici de data asta, nici acum, nici niciodata”. Si nici nu-i el/ ea de vina ca doar i-ai asteptat atata, le-ai intinas mreje ademenitoare, mese imbelsugate ca pentru 100 de Setila si vreo 300 de Hamesila. Ti-ai stors atata creierii incat sa ajungi sa fii Pasari Lati Lungila intr-o poprtie de 1/3 si Fat Frumos si Zmeul Zmeilor in restul de doua treimi.

Dar ceasul bombei ticaie, fisura incepe sa manance din carcasa pana nu demult etansa a sufletului si stii ca, unul cate unu, mai devreme mai degraba decat mai tarziu, fluturasii tai imbracati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor fi absorbiti in gaura neagra ce uneste 2 universuri absolut incompatibile, aflate la milioane de ani lumina distanta unul fata de celalalt: sufletul si mintea ta, sentimentele si judecata rece, iubirea si intelepciunea.


Vor fi absorbiti si... cine stie? Cine poate sti ce se intampla intr-o astfel de calatorie imposibila? Cine-ti garanteaza ca Fluturasii tai echipati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor trece „safe and sound” baraje atemporale, de necuprins, de neinteles, universuri invizibile si improbabile ca sa ajunga pe teritoriul intelepciunii, al gandului pur, al adevăratei INŢELEGERI a adevaratului sens al vietii. Sa ajunga „aci, in mintea ta” teferi si nevatamati, cu ceva julituri care le dau o aura de luptatori sexi si mandri, de supravietuitori ai „adevaratelor povesti de dragoste”, sa ajunga in mintea ta si sa-ti sopteasca incetisori, sa-ti adreseze intelepciunii, mintii, gandului tau rece si taios, cuvintele dulci, susurul racoritor si proaspat al „povestii incoltite in suflet”.

Sa-ti spuna ca „de data asta se merita, mai crede-ne si pe noi, renunta sa mai gandesti atata intelepciune obosita, mai lasa-te purtat si de ceea ce simti”.

Si-i crezi? Si-o sa faci ce-ti spun ei? Si-o sa le urmezi sfatul?

... oiiiiiii mai! Dragii mei fluturasi! Iubitii mei fluturasi costumati in astronauti gen apollo 13! Mai duceti-va la dracu! Las’ ca stiu eu mai bine!

15 comentarii:

Emi spunea...

:p e foarte tare.. si cata dreptate ai...

eilien2108 spunea...

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect
După aceea se sărută de numărate
ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al
cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

maskin spunea...

Hai mai Elena. Iar imi lasi mesaje cifrate. E frumos si filozofic ce se transmite DAR de ce nu-mi spui PAREREA TA CU PROPRIILE CUVINTE

Marius spunea...

Ne-cifrat si nu de la Houston ! - pentru ca sintem oameni ! De asta se intimpla toate chestiile frumos descrise de tine. Ah, si un amanunt pe care era cit pe ce sa-l scap !... Acela ca viata e de cacat ! Singulara. Unica.

maskin spunea...

Salut Marius,

mersi de comentariu. Daca te referi la comentariul meu vis a vis de "mesajul cifrat" al lui Eilien, eu am vrut sa-i spun ei "ceva" (sau "altceva" daca preferi :)) legat de un anumit fel de "comunicare" intre noi.

Marius spunea...

Dom'le nu ma refeream la dialogul tau cu Elena. Am vrut sa spun doar ca ce va urma nu e din putzul gindirii de la Houston si nici nu e cifrat. Atit dar, ca un inginer blind ce sint m-am exprimat poate mai mult din priviri.
Cit despre intrebarea ta, da, sint inca ne-stramutate credintele mele in viata de cacat (scuze de limbaj) si de unicitatea ei....
Si in plus, acum si prietenul meu a folosit cornier (nu colier !:)) de 30 in loc de ala de 14 si nu merge deloc masina aia a timpului pe care a proiectat-o !...

maskin spunea...

inteleg.
Cat despre cornier vs colier, eu sufar de un fel de dislexie :), mai degraba de boala lui Don Quijote: adica vad /citesc / imi imaginez ceea ce as vrea eu sa fie acolo (nu ceea ce de fapt e / scrie). Mi se intampla sa modific sensul intreg al unor paragrafe citite doar pentru ca ASA VROIAM EU SA FIE.

Vocea-de-departe spunea...

Păi, salut. Mă bucur că te regăsesc. Şi îmi place CUM scrii. Mai trebuie rafinat CE scrii, dar de boala asta suferim toţi. Pe curând !
:)

Anonim spunea...

huston, sper sa ai a ''problem'' curand!

maskin spunea...

pt anonim:

toti speram asta! :)

Dada spunea...

Nu ştiu de ce postul tău îmi evoca conceptul lui Jung de animus-anima ... sau ... mai prozaic...un fel de a simţi la fel :)

"[...]
- Scena cu plaja mă înfricoşează, am adăugat după un timp, cu toate că ştiu că e ceva profund. Nu, mai degrabă aş vrea să spun că mă reprezintă foarte bine pe mine... Asta e; cred că am găsit taina. Nu-i încă un mesaj clar, dar mă reprezintă întru totul pe mine.
Am auzit-o spunând:
— Un mesaj de deznădejde, poate?
Am privit-o cu aceeaşi dorinţă de a o cunoaşte:
— Da, i-am răspuns, un mesaj de deznădejde. Vezi că simţi ca mine?[...]"

Fragmentul intreg aici:

http://www.poezie.ro/index.php/prose/149437/Tunelul

Povestea din Tunelul e trista, insa e un fel de a privi lucrurile…si-apoi oamenii sunt frânţi, sunt întrerupţi si chiar daca privesc la fel nu sunt suspendaţi … exista si căderea in concret…spontan frumos inteligent nonstop nu e nimeni …e ca si cum ai alerga după fantoşe…ramai in privirea ai daca o găseşti…fantasticul e in oameni nu deasupra lor …

S. spunea...

hahah...Pare să aibă dreptate Dada şi-apoi după cum spunea cineva undeva: "Ca în tren, la cârciumă sau în amor: ceva vibrează sau nu"...
Cum faci diferenţa între real thing şi un foc de paie more or less edulcorat? Păi e simplu ... al doilea e oarecum programatic, primul e natural.
Cu căldură,
S.

maskin spunea...

S. ce bine o intelegi tu pe Dada. Mi se pare normal avand in vedere faptul ca sunteti una si aceeasi persoana :)

S., iar ma faci sa zambesc. o sa mor de ras la un moment dat, nu?

S. spunea...

Ar fi pacat sa mori din asa putin lucru...

Wish you well

Anonim spunea...

Brendan Perry, Chasing Butterflies

Trimiteți un comentariu