„Care a fost cel mai fericit moment din viata ta?”
Nu mai tin minte ce mi-a raspuns. Muzica era foarte tare iar eu bausem destule pahare cu vin astfel incat sa nu ascult ce-mi spunea. Imi serveam singur replicile, discursul. Imi ridicam singur mingea la fileu. Aveam ceva de spus. Vroiam ca cineva sa ma auda. Am pus intrebare pentru mine.
I-am povestit despre momentul meu de fericire, cu lumina lunii pline reflectata in ochii albastrii ai unei alte fete. Apoi am vorbit despre imposibilitatea de a trece peste un anumit punct, de acel moment in care te dezlantui, cand nu mai stii de tine, cand nimeni nu te recunoaste, cand totul ti-ar deveni strain si straniu si te-ai transforma intr-un om superb. Concluzia mea era ca asemenea persoane exista numai in imaginatia artistilor, exista doar in filme sau in cartile bune.
Cred ca am vorbit 2 ore despre asta si despre multe altele. Imi spunea la un moment dat ca o sa ma intrebe data viitoare daca o sa mai tin minte despre ce am vorbit, despre ce am „combatut” cu atata zel, cu asa fervoare. „Cine? Eu!? Eu sa uit? Poate tu...” Adevarul e ca deja am uitat si n-au trecut decat 2 zile.
Cat de usor... Cu cat de multa neglijenta tratez astfel de intamplari si oamenii legati de ele.
Cand merg cu masina si sunt pasager ma uit la peisaj iar cand trec pe langa o padure imi place sa ma uit la copaci: la inceput ii vad, ii deosebesc unii de ceilalti dar mai apoi imaginile imi fug ca si cum m-as uita la un film cinematografic derulat cu o viteza mult prea mare. Nu mai disting mare lucru. Ma uit acolo, stiu ca sunt copaci si ca acei copaci formeaza o padure, dar nu-i mai vad.
Asa-s oamenii care trec prin viata mea; la inceput ii disting, conteaza putin, ii remarc dar apoi... imaginea lor se estompeaza. Imaginile persoanelor se integreaza si se cufunda unele in celelalte fara sa-mi mai atraga atentia, fara sa le mai deosebesc. Trec unele dupa altele intr-o succesiune nebuna si filmul o ia razna. Si nici nu mai stiu cu cine vorbesc si nici nu mai conteaza. Si de fapt si eu le devin la fel de indiferent. Sau poate nu atat de indiferent... In fond eu sunt observatorul, cel care ridica probleme, care expune situatii, cel care motiveaza de ce nu exista omul perfect, de ce EU nu sunt perfect.
Si tot asa... Tot asa pana cand in sfarsit dau de un luminis, de o „imagine cu perspectiva” care-mi permite sa vad acel copac maiestos si singuratic. Imaginea lui ma trezeste din succesiunea hipnotica a caleidoscopului ce infatisa mii de trunchiuri amorfe, similare, cu nimic deosebite unele fata de celelalte.
In sfarsit CEVA imi atrage atentia. Ceva diferit fata de noianul de imagini care ma ametise provocandu-mi visarea indiferenta de pana atunci. E solitar, maiestos, plin de ceva doar al lui.
Ma atrage irezistibil, mi-as dori sa ma duc pana acolo, sa merg desculţ uitandu-ma ţinta, fara sa bag in seama ce se intampla de jur imprejur.
Ma uit tinta la IMENSITATEA lui maiestuoasa. Doar asta conteaza. Ma indrept cu pasi nesiguri, teleghidati. Descult... merg cu picioarele goale ca sa simt pamantul, iarba... Sa ajung la umbra LUI si sa-i admir coronamentul, unicitatea. Sa-l ascult, sa-i ascult povestea, sa ma fascineze, sa-l iubesc si sa fiu multumit daca o sa ma lase sa spun si eu cate ceva.
Nu mai tin minte ce mi-a raspuns. Muzica era foarte tare iar eu bausem destule pahare cu vin astfel incat sa nu ascult ce-mi spunea. Imi serveam singur replicile, discursul. Imi ridicam singur mingea la fileu. Aveam ceva de spus. Vroiam ca cineva sa ma auda. Am pus intrebare pentru mine.
I-am povestit despre momentul meu de fericire, cu lumina lunii pline reflectata in ochii albastrii ai unei alte fete. Apoi am vorbit despre imposibilitatea de a trece peste un anumit punct, de acel moment in care te dezlantui, cand nu mai stii de tine, cand nimeni nu te recunoaste, cand totul ti-ar deveni strain si straniu si te-ai transforma intr-un om superb. Concluzia mea era ca asemenea persoane exista numai in imaginatia artistilor, exista doar in filme sau in cartile bune.
Cred ca am vorbit 2 ore despre asta si despre multe altele. Imi spunea la un moment dat ca o sa ma intrebe data viitoare daca o sa mai tin minte despre ce am vorbit, despre ce am „combatut” cu atata zel, cu asa fervoare. „Cine? Eu!? Eu sa uit? Poate tu...” Adevarul e ca deja am uitat si n-au trecut decat 2 zile.
Cat de usor... Cu cat de multa neglijenta tratez astfel de intamplari si oamenii legati de ele.
Cand merg cu masina si sunt pasager ma uit la peisaj iar cand trec pe langa o padure imi place sa ma uit la copaci: la inceput ii vad, ii deosebesc unii de ceilalti dar mai apoi imaginile imi fug ca si cum m-as uita la un film cinematografic derulat cu o viteza mult prea mare. Nu mai disting mare lucru. Ma uit acolo, stiu ca sunt copaci si ca acei copaci formeaza o padure, dar nu-i mai vad.
Asa-s oamenii care trec prin viata mea; la inceput ii disting, conteaza putin, ii remarc dar apoi... imaginea lor se estompeaza. Imaginile persoanelor se integreaza si se cufunda unele in celelalte fara sa-mi mai atraga atentia, fara sa le mai deosebesc. Trec unele dupa altele intr-o succesiune nebuna si filmul o ia razna. Si nici nu mai stiu cu cine vorbesc si nici nu mai conteaza. Si de fapt si eu le devin la fel de indiferent. Sau poate nu atat de indiferent... In fond eu sunt observatorul, cel care ridica probleme, care expune situatii, cel care motiveaza de ce nu exista omul perfect, de ce EU nu sunt perfect.
Si tot asa... Tot asa pana cand in sfarsit dau de un luminis, de o „imagine cu perspectiva” care-mi permite sa vad acel copac maiestos si singuratic. Imaginea lui ma trezeste din succesiunea hipnotica a caleidoscopului ce infatisa mii de trunchiuri amorfe, similare, cu nimic deosebite unele fata de celelalte.
In sfarsit CEVA imi atrage atentia. Ceva diferit fata de noianul de imagini care ma ametise provocandu-mi visarea indiferenta de pana atunci. E solitar, maiestos, plin de ceva doar al lui.
Ma atrage irezistibil, mi-as dori sa ma duc pana acolo, sa merg desculţ uitandu-ma ţinta, fara sa bag in seama ce se intampla de jur imprejur.
Ma uit tinta la IMENSITATEA lui maiestuoasa. Doar asta conteaza. Ma indrept cu pasi nesiguri, teleghidati. Descult... merg cu picioarele goale ca sa simt pamantul, iarba... Sa ajung la umbra LUI si sa-i admir coronamentul, unicitatea. Sa-l ascult, sa-i ascult povestea, sa ma fascineze, sa-l iubesc si sa fiu multumit daca o sa ma lase sa spun si eu cate ceva.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu