Visul Venetian

„Buna,
nu intentionam sa pastrez discutia la un nivel impersonal. Sunt exact inversul unei astfel de persoane. Am un talent deosebit sa ajung repede in sufletul omului :) uneori asta e enervant... mai mult pentru mine pt ca rezultatul e ca oamenii tind sa aiba incredere in mine; prea multi cu prea multe probleme care necesita un „om pe care te poti baza”. Devine obositor desi, pana la urma, asta sunt eu. O persoana care tine f mult la mine ma atentiona „ai grija ca te irosesti!” – desi asta n-o impiedica sa se „bazeze” si ea pe mine :). Ai citit Idiotul? M-am regasit foarte mult in personajul principal, Maskin (de unde si ID-ul meu de pe Bascalie). Eu nu prea cred in teoria „irosirii” ba, dimpotriva, sunt de parere ca pe masura ce dai mai mult „izvoarele sufletului” devin si mai „nesecate”. Am adus discutia pe un teritoriu romantic si enigmatic si nu-mi place :D
Apropos de Maskin, initial am vrut sa-mi iau ID-ul Raskonlnikov dar... un alt deshtept s-a trezit mai devreme. Mi-a placut enorm Crima si Pedeapsa (de altfel sunt mort dupa Dostoievski); niciodata n-am trait o carte la o intensitate atat de mare, parca alergam printre pagini, parca fugeam nebuneste printre ideile romanului fara sa ma pot opri ca sa-mi trag sufletul, parca fugeam cu ochii iesiti din orbita de oboseala si, totusi, eram incapabil sa ma opresc din cursa nebuna. Parca imi bagasem degetele in priza si ma zgaltaiam, si-mi clantaneau dintii, si-mi iesea fum din cap neputand sa ma desprind din „electrosoc”.
Si Procesul lui Kafka... ce frumos in absurditatea lui. Si cat adevar: daca stai sa diseci firul nu in 4 ci in 1000, pana la urma la modul asta de a judeca sistemul (din care noi toti facem parte) se ajunge... Mie mi s-a facut rau fizic cand l-am citit (chiar ma sufocam, simteam ceva greu in piept si nu puteam respira, eram claustrofob, etc). Ciudat! De curand mi-a picat in mana Procesul si am recitit cateva pagini si am vrut sa mai fiu sado maso o data si sa-l recitesc. Dar nu-mi place sa merg cu 2 carti in acelasi timp asa ca, de indata ce termin Umiliti si Obiditi...
Spune-mi, crezi in „suflete pereche”? eu le zic „special soul mates” oameni diferiti dar care totusi pot comunica intr-un mod straniu, se gandesc la aceleasi lucruri (absolut fara nicio legatura cu „realitatea concreta” a momentului) in cele mai ciudate momente si contexte.
Mai nou ma pasioneaza visele (fie ele frumoase sau cosmaruri). Daca vrei, o sa-ti povestesc „visul meu venetian”...

Sper ca persoana careia i-am adresat aceste randuri sa nu se supere ca le folosesc drept preambul al povestioarei mele.

La „visul venetian” voiam sa ajung. Deci, sa incepem...

Masti, costume, oameni perversi, obsceni, degenerati si, in acelasi timp, extrem de politicosi, distanti intr-un fel... demn. Sunt aristocrati. Aristocrati perversi, sau pervertiti doar pentru scurtul timp al Carnavalului, insa tot aristrocrati raman. Sangele albastru apa nu se face.

Am intrat cu capul inainte in lumea asta ciudata, in universul mistic al Pietii imense, inconjurata de Catedrala cu cei 3 cai asezati oarecum pe frontispiciu, cai despre care se spune ca au fost „rechizitionati” de Napoleon la un moment dat (a stiut el ce a stiut), de nu stiu ce Palat mediteranean imens, de Muzeu, de Mediterana insasi si de alte cladiri imense. Perversii aristrocrati se simteau ca „pestii in apa” in toata acesta glorioasa scena. Defilau, zambeau, ofereau mici momente de „pozat”, discutau intre ei, se asezau la un espresso ca sa filozofeze pe teme abstracte...

O astfel de lume te dezgusta dar ti se pare si atragatoare. Iti da fiori pe sira spinarii dar si gadilaturi placute, senzatii dulci de anticipare a placerilor de tot soiul pe care te astepti sa le experimentezi odata cu „impactul venetian”.

Am trecut marele pod arcuit de la gara – singur pod modern din toata Venetia, din cate mi-am dat eu seama – pod ce desparte continentul de „insula”, modernul de vechi si autentic, realul de ireal. Si nu exagerez, din concret am intrat in fantastic pentru ca, pe toata perioada sederii mele in Venetia, n-am simtit nimic altceva decat ca, de fapt, nu as fi acolo, de fapt nu eu sunt cel care merge pe trotuarele ce marginesc frumoasele canale, pe micile poduri ce le traverseaza, pe gangurile si pasajele interminabile, calustrofobe, extraordinar de frumos marginite – de o parte si de alta – de caldiri cu exact acelasi fel de intrari, ferestre si paravane, exact acelasi model de sonerii, cutii postale si inscriptii cu numele locatarilor si moristi de vant la balconasele ce se conturau frumos, balconase avand stiluri identice sau echivalente de la o cladire la alta.
NU EU traversam pasajele claustrofobe pentru a ajunge la „luminita de la capatul tunelului” descoperind frumoase piatzete, cu largimi odihnitoare, placute privirii, spatii in care, in sfarsit, patrunde lumina soarelui ca sa descoperi parca, un pic de caldura, de viata si de... real, dar doar putin, putin de tot, doar atat cat sa-ti dai seama ca inca nu ai luat-o razna complet. Piatetele sunt marginite de bisericute, mai mici sau mai mari, de catedrale, mai mici sau mai mari, catedrale cu fatade mai mult sau mai putin bogate, dar intodeauna frumoase si croite toate dupa exact acelasi stil, cu gorgoni si monstrii si capete de leu, si statuete reprezentand ingerasi, sau ingeri decazuti, piatzete avand in mijloc mici fantani arteziene sau doar fantani normale, sau doar bancute pe care sa te poti odihni, sau doar un copac, UNUL SINGUR. Unic, frumos, demn, batran, aristocrat pur sange si el, fara indoiala!

Nu eu eram cel care pasea pe dalele de piatra perfect lustruite de pasii sutelor de ani ce au trecut peste ele. Eram intodeauna la cativa metri inaltime, plutind deasuprea celui care se deplasa jos, pe strada, alaturi de prietenii mei, si care semana izbitor cu mine.


Senzatia mea CONTINUA (si, inca o data, chiar asta am simtit pe parcursul celor 3 zile si 4 nopti petrecute acolo) a fost aceea ca eu de fapt ma deplasez pe peretii cladirilor (cladiri ce te insoteau pretutindeni, in dreapta sau in stanga, pe oriunde te-ai fi deplasat, la o distanta mai mare sau mai mica de trotuar, crescute direct din canal, sau direct din Mediterana, sau incojurand piatzetele). Aveam senzatia ca eu merg perpendicular pe suprafetele cladirilor; perfect normal, natural, firesc, fara nici un fel de efort, insotindu-mi prietenii ce se deplaseaza „omeneste”, impreuna cu restul lumii, perpendicular pe trotuare, poduri, stradele si pasaje.

Merg perfect relaxat pe peretii cladirilor, uitandu-ma cu atentie la ce fac prietenii mei jos pe trotuar, urmarindu-l, de asemenea, si pe individul care se deplaseaza alaturi de ei si care seamana izbitor de mult cu mine, tragand cu ochiul, din cand in cand, in casele ventiene sau doar oprindu-ma in dreptul vreunui balcon ceva mai maricel, ca sa ascult ce-si spun un el si o ea iesiti sa bea un espresso si sa se incalzeasca la putinul soare care razbate pana la ei.

O astfel de Venetie nu e niciodata romantica. Eu nu am gasit-o, ABSOLUT DELOC, romantica. Misterioasa, insapaimantatoare, da. Perversa, desigur! O Venetie de o misterioasa perversitate.

Era suficient sa te uiti la toti „aristocratii” costumati de ocazie, la imbracamintea lor bogata si grea (de catifea groasa), la coafurile demente, la perucile dezgustatoare, la stratul gros de fard aplicat din plin pe obraji, frunte si gat, la rosul pervers pe care-l purtau pe buze si ei, si ele, chiar si copiii lor, la cismele din piele sau pantofiorii delicati purtati atat de „ele” cat si de „ei”, incaltaminte ce intodeauna se prezenta cu un toc nesimtit facandu-i pe toti sa para mult mai inalti, mult mai deasupra plebei decat erau in realitate, la decolteurile adanci si bogate ale bine-hranitelor doamne cu sange albastru, la pistruiul negru – mai mult sau mai putin artificial – ce se ivea intotdeauna ba pe pometul obrazului, ba deasupra buzei de sus, ba langa barbia durdulie.

Intreaga lor „demostratie de forta”, intreaga „mizanscena”, intreg spectacolul atent pregatit ma ducea cu gandul la petrecerile dracesti date in cinstea lui Woland (Scaraotchii, Satana imaginat de Bulgakov in extraordinarul roman „Maestrul si Margareta”), si aranjate in cele mai amanuntite detalii de fidelii lui supusi Behemot, Fagot si Azazello, petreceri la care erau invitati toata „crem de la crem” a iadului, totii criminalii si ucigasii in serie, cei mai mari nelegiuiti de pe fata pamantului, femei fara capatai, femei care si-au ucis copiii, regi si imparati care si-au chinuit si torturat supusii, TOATA TALPA IADULUI dal capo al fine era prezenta la petrecerea Diavolului Sef. Si toti isi faceau aparitia, la baza imperialei scari la capatul careia ii astepta spre intampinare Regina Balului (nimeni alta decat frumoasa Margareta), toti ieseau din morminte in hidoasa lor infatisare de oameni morti, descompusi, intrati in putrefactie, pentru a se transorma apoi in „demni aristocrati” numai buni pentru a insufletii petrecerea diavoleasca, aristocati pe sub a caror intreaga fastuoasa infatisare se citea totusi si putreziciunea carnii, si descompunerea sufletului lor ros de chinurile iadului si de chinurile proprilor pacate savarsite.

Intr-o astfel de atmosfera am avut „visul meu venetian” despre care nu sunt sigur ca a fost vis („film” difuzat de inconstientul meu in timp ce dorm) sau doar inchipuire (rod al imaginatiei mele bogate). In mod ciudat, „evenimentele”, secventele visului se petrec de la sfarsit la inceput, de parca cineva cu puteri magice ar da timpul inapoi. Ceva in genul filmelor in care apar secvente de neinteles, aparent fara nicio logica, sub titulatura „5 minutes ago”, si dupa aceea alte imagini, alte scene care le explica oarecum pe cele dintai, dinnou cu titulatura „1 hour ago”, si asa mai departe, pana ajungi la „sursa” sau la „izvorul” care a generat concluzia primelor imagini.

Visul meu incepe, asadar, cu sfarsitul. Mai exact, cu sfarsitul meu.

In prima scena apar eu – sunt intr-un fel de beci, rece si umed, sunt batut, torturat, plin de sange si de rani ingrozitoare, legat cu lanturi ce ma sustin pentru ca eu nu mai pot sta in picioare dar constient totusi - uitandu-ma la monstrul hidos ce m-a sechestrat, un animal ingrozitor cu copite, labe uriase si solzi verzui. Realizez ca-mi traiesc ultimele clipe. Tot ce mai vad este imaginea inspaimantatoare a monstrului care se napusteste asupra mea smulgandu-mi capul (o astfel de scena apare si in „Maestrul si Margareta). Gata! Negru. Nimic. Vid! Sunt mort.

Cu 20 de minute inainte.

Sunt eu. Semiconstient. Destul de grav ranit dar fara sa simt prea multa durere. Tot ce vad este o bucata de cer rece de februarie, cer innorat ce abia se distinge prin spatiu lasat liber de acoperisurile caselor venetiene, case aflate de o parte si de alta a interminabilelor pasaje si ganguri claustrofobe. Aud un fornait greu, un fel de respiratie groteasca a cuiva sau a... ceva. Si mai aud si chicote si rasete, parca si gemete de placere, si crampeie de fraze, si cuvinte obscene, si bucati muzicale: sunete amestecate ale desantarii si desfranarii aristocratilor obsceni si perversi care nu par a fi foarte departe de mine sau de ceea ce mi se petrece. Dintr-o data imi simt ceafa lovindu-se violent de o bordura si tot „peisajul” vizual si auditiv se intrerupe brusc - pentru o clipa doar - pentru a reveni iar foarte rapid si a disparea dinnou la fel de iute pe cum a aparut in momentul in care ma lovesc dinou. In clipele intermitente de constienta pot sa observ o cefa si un umar acoperite cu solzi, hidoase. Din umar ies un fel de colti scarbosi. Abia atunci realizez ca ceafa, umarul acoperite cu solzi si respiratia groteasca apartin unui monstru, ca eu sunt tarat de acest monstru care m-a insfacat de un picior tragandu-ma astfel fara prea mare efort, ca rasetele si bucatile muzicale apartin „desfasurarii de forte” a aristocratilor din Marea Piata aflata la o foarte mica distanta, si ca loviturile in ceafa au fost oarecum „self inflicted”, pentru ca monstrul m-a tarat pe un pod cu trepte ce traverseaza unul din canalele Venetiei, iar eu nu mai sunt in stare sa-mi tin capul drept (din cauza ranilor), rezultatul fiind ca se balabane necontrolat la cel mai mic hop. Ultimul lucru pe care-l simt sunt loviturile in ceafa ale unei noi serii de trepte ce duc intr-o grota, sau beci (stiu asta pentru ca, in timp ce mi se balabane violent capul de treptele podului, vad apa canalului la nivelul dalelor iar asta inseamna ca ma indrept spre partea cea mai de jos a cladirilor Venetiei). Monstrul ma azvarle cu putere (de parca as fi o papusa din carpe) intr-unul din zidurile beciului. Ma invart ca un bumerang indreptandu-ma cu viteza spre zid si ... nimic, negru. Mi-am pierdut cunostinta.

Cu 5 minute inainte.

Sunt in Marea Piata admirand dezgustat si incantat in acelasi timp Carnavalul in toata splendoarea lui: muzici de Bal se aud si se intrepatrund din diverse colturi ale spatiului imens, aristocratii imbracati la cel mai festiv tzol au venit sa se etaleze si sa epateze. Unii rad, altii danseaza, unii isi beau espresso, altii deja s-au apucat de ce stiu ei sa faca mai bine. Sunt obsceni, sunt perversi, sunt grotesti, sunt demni de mila dar si gratiosi in acelasi timp. Sunt si un pic inspaimantatori pentru ca, de multe ori, ma privesc cu... pofta.

Privesc oarecum nelinistit tot acest spectacol pentru ca simt ca nu prea „cadrez” cu restul peisajului. Raman totusi pentru ca astept ceva... sau pe cineva. Dintr-o data privirea imi e atrasa de un lucru straniu. Ceva verzui. „Ce dracu! Iar am vedenii”. Ma indrept spre locul unde mi s-a parut ca vad acel ceva straniu, mai ales ca e mai retras de restul agitatiei aristocrate intrucat e unul din multele intranduri stramte ale numeroaselor pasaje si ganguri claustrofobe ce canalizeaza intreg puhoiul de oameni din intreaga Venetie spre Marea Piata si invers. Un intrand insa mult mai linistit. Aproape ca nu-i deloc circulat. Probabil ca duce spre vreo fundatura si din acest motiv nu e strabatut de atat de multi oameni cati curg prin celelalte.

Privesc cu atentie colturile cladirilor ce strajuiesc misteriosul intrand al gangului pustiu si intunecos, enervat totusi pe faptul ca, desi sunt singur singurel in acea parte a Pietei, muzicile amestecate de Bal, rasetele, cuvintele desantate, tot zgomotul Carnavalului imi inunda creierul nelasandu-ma sa ma concentrez. Nu mai pui ca daca ma intorc o sa pot „gusta” si vizual intreg spectacolul. Raman asadar cu spatele la Piata sa privesc ciudatele statui in basorelief ce impodobesc fatadele celor 2 cladiri, si mai ales colturile cladirilor. Sunt foarte ciudate. Zimtate intr-un anumit fel. De marmura si parca nu. De gresie si parca nu. La un moment dat mi se pare ca ar fi chiar dintr-un soi de aluat. Ma apropii si pipai ca sa-mi dau seama din ce dracu sunt construite colturile alea stranii. Dinspre gangul intunecos aud un fornait ciudat, un fel de respiratie a unui animal mare insa imediat zambesc intrucat, in spatele meu, dinspre piata, aud vocea placuta, cristalina, atat de asteptata, care ma striga: „Cristi! Privet Cristi! Kak tebia dela?” Ma intorc spre Piata si o vad. Pentru o clipa numai intrucat ceva greu m-a lovit in moalele capului. Nu mai stiu de mine.

Cu 1 ora si 30 de minte inainte.

Sunt in fast food-ul zgripturoaicei de sud cooreence (din acel fast food am cumparat prima felie de pizza imediat dupa sosirea tarzie in noapte la Venetia. La acea ora era singurul loc din Venetia de unde puteai cumpara ceva de mancare iar noi eram rupti de foame si inghetati de frig. Zgripturoica s-a uitat chioras la noi pentru ca intrasem in localul ei cu paharele de bere cumparate cu 5 euro bucata de la un alt bufet. „No stay! No stay! Only to go!” a scheunat javra intr-o engleza pricajita in momentul in care am vrut sa asezam paharele pe una din mescioarele speluncii ca sa mancam feliile de pizza cumparate de la ea).

Sunt cu prietenii, in picioare, in jurul unei mescioare, asteptand sa se incalzeasca in cuptorul cu microunde bucatile de pizza cumparate. O vad dinnou pe ea. Ce frumoasa e. Blonda, ochi albastrii, rusoaica.
Ma duc la ea si o intreb: „Spune-mi, te rog, de ce rusii nu vor putea fi niciodata cuceriti?” „E simplu! Pentru ca Dumnezeu este rus. Nu are cum sa nu fie rus. Si daca nu e rus get beget s-o fi rusificat si el de cand isi face mendrele prin tara asta imensa. Gandeste-te putin! Unde altundeva ar mai avea atata loc, atat de mult spatiu cat o avea nevoie un Dumnezeu, decat in Rusia? Dumnezeu este rus, ne apara si de aceea nu vom putea fi niciodata cuceriti!”. „Eu cred ca de vina sunteti voi, rusoaicele. N-are cum sa nu fie asa! Cand ai asemenea fete in tara ta cum dracu sa nu te bati ca un zmeu ca sa le aperi? Patrie, Mama Rusie, Dumnezeul Ortodox! Vax! Pe barbat pune-l sa lupe pentru patrie, Muma Rusie sau Dumnezeu si o s-o faca cu mult curaj. Daca dragoste nu e nimic nu e; pune-l sa lupte pentru o femeie, pentru femeia pe care o iubeste si o s-o faca si cu suflet! Cine sa va-nvinga atunci? Aintz, tzvai, politzai! Nemtii!? Americanii?! Chinezii?! Primii nu stiu decat precizie si rigurozitate, ceilalti cunosc doar valoarea banului si a planificarii, iar ultimii au invatat doar sa le reproduca papagaliceste: "Precizie si Planificare Made in China". Dumnezeu nu e rus insa voi, rusoaicele, sunteti dracu gol! De aceea Rusia nu o sa fie niciodata cucerita”.

Am discutat asa mai bine de o ora.

Ce frumos! Gata, am intalnit-o! Pe ea. Pe „aceea”. De cand o cautam: inteligenta, spontana, super haiosa, frumoasa de mori. Si rusoaica!

Am schimbat numerele de telefon si am convenit sa ne intalnim peste un sfert de ora (timp in care ea urma sa-si lase bagajul la hotel, hotel ce era situat chiar vis a vis de Fast Food-ul zgripturoaicei de sud coreeanca) in Marea Piata. Cum nu stiam niciunul niciun punct de reper, am hotarat ca, in eventualitatea in care nu ne gasim, sa ne sunam si sa ne furnizam atunci un punct de reper care ne sare in ochi.

Ce fericit! Ce fericit sunt! M-am indragostit.

Imi iau ramas bun de la prieteni, rugandu-i sa-mi duca ei micul bagaj la hotel. Ei mustacesc si fac glume cu subanteles. Le zambesc fericit si ma indrept agale spre Marea Piata...


Cu doua ore inainte.

Sunt cu prietenii mei. Tocmai am coborat din autobuzul ce ne-a adus de la aeroport. E tarziu. E frig si mi-e foame. E si ceata.
Traversez modernul pod ce leaga continentul de „insula”.

O vad pe ea. „Ce frumoasa e”
E rusoaica pentru ca o aud vorbind si razand cu prietenii ei.

Am auzit-o si am vazut-o chiar din clipa cand am pasit in ireala Venetie, chiar in momentul in care am facut primul pas pe dalele de piatra perfect lustruite de pasii sutelor de ani ce au trecut peste ele, parasind modernul pod al Garii, pod ce leaga Continentul de „Insula”, concretul de imaginar.

„Ce fata frumoasa!”

Hotaram sa dam intai o raita prin Marea Piata intrucat e destul de aproape. Intre timp poate gasim ceva de mancare. Abia apoi o sa ne cazam.

Traversam intortocheatele labirinte ale pasajelor si gangurilor claustrofobe, marginite de siruri nesfarsite de case frumoase dar reci, toate in acelasi stil, trecand peste poduri mici, apoi pe trotuarele ce marginesc canalele si care sunt marginite, la randul lor, de alte siruri nesfarsite de case identice, ajungem in piatzete imprejmuite de biserici sau catedrale, prin alte pasaje si alte ganguri, la stanga, la dreapta, inainte, peste tot, ca sa intram in sfarsit in Marea Piata. E inundata de lumina, de bogatie, de opulenta, de „aristocratism” si de aristocratii insisi. Nu sunt prea multi. Probabil ca inca nu e ora lor. Se aud totusi muzici de Bal. Mai multe in acelasi timp. E ciudat pentru ca muzicile se aud si se intrepatrund din diverse colturi ale spatiului imens si nu mai intelegi mare lucru. Un fel de bombardament auditiv selectiv intrucat, datorita faptului ca piata e destul de goala, pot auzi clar atat muzica cat si rasetele sau cuvintele rostite ceva mai tare de catre orice „locatar” al pietei. Marea Piata are o acustica perfecta.

E ceata, mi-e frig, mi-e foame si totusi sunt putin distrat. Mai am vag in memorie amintirea dulce a chipului frumos al rusoaicei de adineauri. „Oare o s-o mai vad vreodata?”. M-am indepartat putin de prietenii mei, mergand visator, fara tinta, prin imensa Piata, dribland cele cateva grupuri de aristocrati. Fara motiv, imi indrept privire spre un colt pustiu al Pietei, mai exact spre un straniu intrand format intre doua cladiri. E foarte intunecos si spooky. De acolo nu vine nimeni si nici nu vad pe cineva indreptandu-se spre acea parte a Pietei. O fi un intrand in vreun pasaj care nu duce nicaieri. Un „dead end” cum zic americanii. Tresar pentru ca mi s-a parut ca vad un umar cu solzi verzui din care ies un fel de colti. Imediat o aud insa pe EA, vorbind ruseste si apoi razand. Ma intorc ca s-o vad in coltul opus al pietei pierzand-se pe unul din pasaje in nesfarsitul labirint Venetian. Dau sa fug dar realizez ca e in van: n-o s-o mai gasesc si o sa ma ratacesc si de prietenii iar eu nici macar nu stiu cum se numeste hotelul nostru. Ce pacat. As fi putut sa-i vorbesc. Ma indrept dezamagit spre prietenii mei. Trec pe langa o familie de aristocrati: el, ea si 2 copii. Toti sunt costumati. Copiii se zbenguie, rad si tipa „Monster, Monster” fiecare facand haz de masca hidoasa a celuilalt. Tresar dinnou aducand-mi aminte de vedenia de adineauri si-mi intorc instantaneu capul spre acel colt pustiu al Pietei. Nimic. Nu se misca nimic. „Am innebunit, dracu! Am vedenii!”