Fatherly noise

- „Lumea-i mare. Universu-i infinit. Sunt miliarde de stele in miliarde de constelatii in miliarde de universuri. E imposibil de cuprins cu mintea umana. Nimeni nu poate intelege cu adevarat ce e acolo departe. Vezi, steluta aceea care sclipeste acolo? Straluceste si noi o vedem acum, acum cand vorbim. Dar stii ca imaginea ei vine de acum milioane de ani? Vezi tu, imaginea oricarui obiect nu e altceva decat reflectia luminii pe relieful, pe formele obiectului respectiv. Lumina a cazut o data, de mult de tot - poate la inceputul timpului - pe relieful stelei si a fost apoi reflectata ca sa ajunga acum aici. Steaua asta e atat de departe incat reflectia luminii a parcurs un milion de ani, poate si mai mult, si a calatorit cu o viteza incredibila ca sa ajunga aici. Daca stai sa te gandesti e chiar posibil ca steaua asta sa se fi stins deja; sa se fi stins cuminte, incet fara prea mare valvataie sau sa fi explodat in miliarde de particule asa cum numai stelele stiu sa explodeze...

- ... tu m-asculti intodeauna... si ma intelegi... Fata draga! Doar tu ma intelegi!

- o nebunie curata...
- ce-ai spus tata? ce e curata nebunie?
- cum? A, fata draga! Tu erai! Ce-ai spus?
- Erai dus pe ganduri si ai spus „o nebunie curata”! ce e curata nebunie?
- Da’ ce nu e? Viata e o nebunie curata. Iti spun eu, fata draga. Asculta-ma pe mine; e un adevarat balamuc acolo...”

Trage din tigara, furat iar de gandurile lui iar eu ii mangai fruntea. Imi vine sa plang de necaz... si viata mea e deja o nebunie, un adevarat balamuc.

- „Da’ voi ce dracu faceti aici? La ora asta? Elena, obraznicatura ce esti, ce cauti treaza la ora asta? N-ai altceva mai bun de facut? Hai, iesi mai repede...”

Mă inalţ repede pe varfuri ca sa-l sarut si mai repede pe fruntea brazdata de riduri timpurii. Apoi o zbughesc pe langa „nebuna” aruncandu-i o privire nu prea plina de recunostinta.

Stiu ca eu sunt „rezultatul unei relatii mai mult sau mai putin fericite dintre un barbat si o femeie care se intalnesc, se plac mai mult sau mai putin, si care au apoi un raport fizic de pe urma caruia, dupa 9 luni se naste un copil, un pui de om, un suflet. Un suflet care urmeaza sa creasca, sa devina om si sa faca si el aceleasi greseli ca si cei de pe urma carora s-a nascut... Asa te-ai nascut si tu, fata draga. Hm... esti produsul meu si al maica-tii !”

Mi se pare perfect normal faptul ca eu sunt „produsul tatalui meu” dar, in ruptul capului nu accept ca sunt si produsul mamei. Mama nu ma iubeste. E nebuna! Nu-i mama mea. Nu are cum. E imposibil. Nici macar nu semanam.

- „duuu-te dracu’, nebuno!”.

Am zis-o in gand. N-avea rost s-o spun cu voce tare chiar daca „nebuna” nu avea cum sa ma auda pentru ca tocmai ajunsesem in camera noastra (a mea si a sorei mele mai mari, Ana) iar pe tata si pe nebuna ii auzeam certandu-se, aproape urland unul la celalalt, tocmai dincolo, pe terasa.

Parca suna mai bine, mai satios, mai racoritor decat sa o spun cu voce tare si nici nu vreau s-o trezesc pe Ana. Cand o spun cu voce tare suna cam aiurea. „Dracu” mi se opreste in gat si nu suna cum trebuie.

- „Hi, hi, mi se opreste dracu in gat.”

Ce devreme se culca si Ana. Nu inteleg. Nu are sens. Tata ne spune lucruri asa de misto si ei i se face somn! Zau ca nu are sens. Si pe mine nu ma lasa nebuna sa stau cu el. Aseara mi-a zis „auzi, tu te mai invarti mult pe aici, la ora asta? Nu vezi ca io si tac’tu vrem sa facem sex!”

Ciudata mai e si Ana. Uite cum doarme si astia urla ca turbaţii. Parca nici nu o intereseaza... Parca ar dormi tot timpul. Viseaza non stop. Nu stie si nu intelege nimic. E paralela...

- „Tata, da’ tu de unde iti cumperi hainele pe care le porti?

- Cum?”

Asta l-a intrebat Ana cand ne plimbam prin parc. Discutam despre frunze pentru ca erau multe, multe, multe, imprastiate peste tot; pe poteca, pe banci, pe gardul viu. Ne tinea de mana. Ne povestea cum obisnuia, cand era el copil, sa stranga tone de frunze, multe de tot, sa le faca gramada si apoi sa-si ia avant de la vreo 15 metri distanta, sa prinda viteza si sa faca tumbe mortale chiar deasupra gramezii. El si cu amicii lui. El era printre cei mai buni. Ateriza tot timpul in picioare. Asta era si ideea. Da’ asta pana sa inceapa sa creasca. Cand a ajuns un desirat nu mai era bun de nimic. Cadea aiurea si se mai si lovea desi nu recunostea niciodata ca-l doare sau ceva de genul asta. Suporta si se arunca incercand sa realizeze o rotire completa dar cadea mereu pe spinare sau in fund, in cel mai bun caz. O sa incerc si eu chiar daca el mi-a spus ca fetele nu sunt in stare. Eu trebuie sa pot. Ce daca sunt fata! Nu vreau sa fiu fata! Sunt mica, mult mai mica decat paluga de Ana, ea cu siguranta n-ar reusi. Nici n-o sa-i zic. M-ar ucide la creier o zi intreaga sa-i explic de ce facem asta si mai apoi, inca o zi jumate, sa-i explic cum anume s-o facem. Mai bine incerc singura. Apoi o sa-i arata si lui. O sa-l chem si-o sa-i arat cum pot eu sa fac tumba mortala cu triplu şurub, cu un luţ si-un ştecher urmat de un salt tsukahara. Ha, ha. P-astea le-am auzit la TV. Ha, ha. O sa se amuze cand o sa-i zic.

Cum sa-l intrebi de unde isi ia hainele? Ne spunea ca dupa ce se plictiseau de atatea ţopaieli si salturi dadeau foc frunzelor si sareau unul dupa altul peste flacari. Nici nu le pasa ca s-ar putea sa faca pipi pe ei in noaptea urmatoare.

Frunzele-s interesante. Seamana cu harta in relief atarnata in laboratorul de geografie. Poti s-o atingi, s-o mangai si sa simti formele de relief. Sa simti muntii, podisurile, fluviile. Fluviile-s tari pentru ca le poti urmari de la izvor pana cand se varsa in mare. La fel sunt si frunzele; le urmaresti nervurile de la mijloc spre margine sau invers si-ti imaginezi ca mergi pe afluienti, apoi pe un rau mare, pe un fluviu nedescoperit inca, de la izvoare spre locul unde se varsa in ocean sau invers.

Navighez singura pe un vaporas cu aburi. Din cand in cand apare si tata. Imi mai spune cate ceva. Il ascult... „vezi tu, fata draga, acum suntem in jungala Amazonului. E cea mai mare jungla de pe pamant si Amazonul e cel mai mare fluviu din lumea cunoscuta. Dar toate astea nu sunt cu adevarat importante. Nu conteaza. Ceea ce conteaza cu adevarat...”. Dispare. Dispare inainte sa-mi spuna ceea ce conteaza cu adevarat.

Strang frunza in pumn si se face bucatele mici. Era o frunza uscata. E toamna. Acum toate frunzele-s uscate. E normal sa fie asa. O strang si mai tare pana se face pulbere usoara, fina. Deschid palma si suflu usor; pulberea se risipeste...

Pulberea nisipului fin imi intra in ochi, in gura si in par. Ma îneaca si trebuie sa tusesc dar e si mai rau pentru ca imi intra si mai mult in gura. Imi simt gura uscata. Sunt langa vaporasul meu cu aburi sau ce a mai ramas din el. Sunt pe Amazon sau ce a mai ramas din el. Toata maretia lui e distrusa. Nici un strop de apa. Totul e uscat. Doar nisip, trunchiuri uscate de arbori, parti de schelete dezvelite de vantul uscat care sufla in albia stearpa. Jungla e carbonizata. Un peisaj absurd, de iad.

Unde dracu s-a dus toata apa?

- „Ceea ce conteaza cu adevarat este sa gasesti frumosul. Trebuie sa-l cauti incontinuu. Niciodata sa nu te opresti. Sa nu lasi pe nimeni, niciodata sa te opreasca. Frumosul e in orice. In cel mai apocaliptic haos gasesti ceva frumos. Trebuie doar sa stii la ce sa te uiti. Trebuie sa stii cum sa observi si cum sa diseci uratul pana ajungi la frumos, trebuie sa uiti de durere pana cand durerea se transforma in placut. Asta conteaza cu adevarat, fata draga!”

Dar atunci, tu de ce esti tot timpul trist? De ce esti suparat mereu? De ce nu gasesti frumosul, bucuria, placutul? NOI, EU SI ANA, ce suntem? De ce nu te bucuram? De ce nu-ti suntem de ajuns?

Nu l-am intrebat niciodata asta pentru ca stiam raspunsul. Pur si simplu nu eu eram raspunsul. Si nici sora mea nu era raspunsul, si nici noi impreuna. Nimic nu era raspunsul pentru ca unii oameni nu-l gasesc niciodata. Cauta ca bezmeticii degeaba. Cauta in oricare alt loc decat acolo unde ar fi cel mai simplu sa-l gaseasca.

Merg singura de-a lungul albiei uscate, nu mai e nici vaporasul cu abur, nici schelete ivind-se din nisip, nici trunchiurile arborilor carbonizati. Sunt doar eu intr-un adevarat canion. Merg chiar pe mijlocul pustietatii, chiar de-a lungul liniei ce forma partea cea mai joasa a albiei. Sunt la distanta egala de cele doua maluri. Si daca as alerga mi-ar lua o vesnicie pana as ajunge la oricare dintre ele, iar daca as ajunge, cum m-as putea catara pe peretele imens? Asta e un adevarat canion! Aud un vuiet imens, un zgomot gigantic; asa ceva n-am mai auzit vreodata! Ma-ntorc: un zid imens de apa vine, vine, pe albia raului, sa umple canionul, sa dea viata junglei. Si jungla invie pe masura ce zidul de apa se apropie, invie odata cu fluviul, invie odata cu viata. Asta e cu adevarat frumos, gigantic, maiestuos. Apa o sa-mi stinga setea, o sa ma poarte pana la marele ocean. O sa am ce-i povesti tatei. O sa ma asculte. O sa am ce-i povesti tatei. O sa ma doara un pic cand ma va lovi; doar atat, impactul initial cu zidul de apa. Atat! Dupa... n-o sa mai simt nimic dar o sa am ce-i povesti tatei. Cred c-ar trebui sa-mi tin respiratia... Sa trag adanc aer in piept. Sa-mi ajunga atat cat sa ma mai bucur odata de ce e frumos. Sa-mi ajunga atat cat sa-l mai bucur odata pe el. Acum... repede, tare, mult... sa inspir, sa beau aer, viata, frumos, bucurie, cat mai multa bucurie... sa-mi stinga setea. Cred c-ar trebui sa-mi tin respiratia...

- „Unde dracu’ s-a dus toata apa?
- Cum?
- Poftim cultura! Vii in Bucuresti sa te zgaiesti la frumusetile capitalei si nici apa nu gasesti de baut! Mori de sete, zau! La noi la scoala tasnitoarea nu se opreste niciodata. Nici pe gerurile cele mai dracesti si cu atat mai putin in arsita verii. Ti-e sete si n-ai de unde sa bei? garantat gasesti tasnitoarea functionand oricand si-n orice conditii. P-aici vad ca mori de sete chiar langa tasnitoare. Naspa, ce sa-ti spun... si mi-e sete de mor!
- Si mie mi-e sete.
- Normal. Dupa ce te cara astia doua ore sa-ti arate Antipa cu toti scheletii de dinozauri, oamenii preistorici, fauna ecuatoriala, pietre, fluturi, libelule, draci, laci, normal sa mori de sete, nu?
- De unde esti?
- De la mama dracu. Ne adusera astia aici sa admiram Bucurestiul, sa ne dea pe spate. Futere... numai blocuri, praf, cenusiu, mult cenusiu si uscaciune. Si mai mori si de sete. Zau ca Bucurestiul asta e over-rated! Va ingesuiti toti aici ca bezmeticii. 13 milioane de oameni intr-un singur bloc. Te caci si te pisi in casa. Cum pizda ma-sii mai vine si asta! Mda.. pardon my french! Sa nu mi-o iei in nume de rau da’ fac urat rau cand mor de sete. Mi se incinge procesoru’ si-mi da cu eroare la limbaj non stop. In sfarsit, asta n-are importanta. La dracu... Tu? Esti bucuresteanca, nu?
- Pai dupa cum a sunat intrebarea nu prea-mi mai convine raspunsul. Ha, ha! Sunt bucuresteanca da’ ce-are a face. Nici asta nu-i cu adevarat important.
- Ai si tu dreptate.
- Nu stiu, zau, ce aveti voi astia din... provincie cu bucurestenii? Suntem oamenii ca toti ceilalti...
- Excusez-mois! Io nu-s din provincie. Io-s de la sat. Nascut si trait la tara, cu picioarele pe pamant adevarat nu intre betoane. Si-acolo vreau sa mor. Si-avem veceu in fundu’ curtii, asa cum e normal.
- Maiculita ce te-ai mai pornit. Mai HO! Opreste-te ca n-o fi numai lapte si miere la tine la tara. Ma ndoiesc ca sunteti toti niste Einsteini in miniatura. Pariez pe ce vrei ca aveti si voi raţia voastra de prosti, nesimtiti, oameni cenusii si de „tzarani” in sensul bucurestean al cuvantului.
- oho-hoooooooooo. Si-nca cati! Normal ca sunt... Prea multi, chiar!
- Mi-a povestit tata ca exista un resentiment al tuturor celorlalti fata de bucuresteni da eu una zau daca inteleg de ce! Pe tine cu te-am suparat?
- Eeeeeeee, si cu tine acum. Nu m-ai suparat deloc. Dimpotriva, imi pari foarte OK dar daca nu aveti apa! Cum dracu sa functionez fara apa? Cum te cheama?
- Elena. Da’ pe tine?
- Laurentiu.
- Hai ca stiu eu o tasnitoare care merge. Vii?
- Biensure mademoiselle!”

Trotuarul parcurge piata pe sub umbra castanilor, avand in dreapta Guvernul, in stanga Muzeul Antipa si ceva mai sus, tot pe stanga, Muzeul Satului dar noi ne ducem in Herastrau spre aleile pe care le-am parcurs de sute de ori impreuna cu tata. Trecem pe langa cladirile cenusii, pe langa ce-a mai ramas din casele protipendadei bucurestene interbelice, pe langa oamenii stresati, grabiti si nepoliticosi, trecem pe langa tot uratul si griul cu care imi „clatesc” ochii, mintea si sufletul zi de zi, pentru a le trece apoi prin filtrul inteligentei si imaginatiei transformandu-le in frumos, in placut, in bucurie.

- „Sa ai grija, fata draga, ca transformarea uratului in frumos, a durerii in placere, a nefericirii in fericire e un proces care te consuma enorm. Te seaca. Iti goleste imaginatia si-ti imputineaza sufletul. Trebuie sa selectezi cu maxima atentie ceea ce merita cu adevarat a fi filtrat si transformat, altfel ajungi un oarecare, un om obisnuit, un Regular Joe cum zic americanii.”
- Dar eu cred ca lucrurile stau exact invers. Cu cat transformi mai multa nefericire in fericire cu atat capeti si mai multa energie pentru ziua urmatoare. Iti dai seama cata materie prima o sa am? E atat urat in lume incat unei armate intregi formata din cei mai buni, mai harnici, mai frumosi, mai inteligenti, mai spontani, cei mai cei oameni din toata lumea, unei armate intregi i-ar trebuie 900 de vieti de acum incolo sa-l transforme in frumos.

Mergem tinandu-ne de mana, pasind pe dalele de ciment orientate circular in jurul turnurilor strazii cenusii care duce catre parcul uscat. La inceput mergem normal dar apoi trebuie sa sarim din dala in dala intrucat, pe masura ce inaintam, acestea tind sa se departeze unele de altele si sa se ridice circular, sa pluteasca in aer din ce in ce mai sus si din ce in ce mai departe, asemenea treptelor unei scari care urca incolacita pe exteriorul si spre varful turnurilor medievale. Fiecare salt e din ce in ce mai mare pentru ca dalele sunt din ce in ce mai indepartate si la o inaltime mai mare fata de cele precedente. Fiecare salt e la limita iar aterizarea o realizam pe marginea extreama a fiecarei dale, de-abia regasindu-ne echilibrul. Dar nu ni se pare greu sau periculos. Nici nu ne e frica. Suntem impreuna, ne tinem de mana, ne privim in ochi si prindem curajul nebun necesar urmatorului salt spre inaltimi mai mari, spre distante mai mari, spre un frumos mai profund.

- „De fapt, nu frumosul in sine e cel mai important. Cand il gasesti te plictisesti repede de el. Sau daca-l vezi prea mult timp ori mult prea des risti sa-ti tocesti receptorii sensibilitatii: sa vezi 2D in loc de 3D. Cea mai importanta e calatoria, lupta, dorinta, saltul spre descoperirea frumosului. Sa nu te opresti niciodata, fata draga, din a calatori spre descoperirea frumosului, sa nu-ti fie niciodata teama sa faci saltul...”

Inca un salt. Si mai departe. Si mai inalt. Emotie, adrenalina, piele de gaina, vant in par si prin hainele moi si pufoase, vant rece in fata uda de transpiratie. Panorama orasului cenusiu. Orasul vazut de sus. Oamenii vazuti de sus. Oamenii care nu privesc niciodata spre cer... spre noi doi. Strazi care acum se aliniaza mai bine, mai logic, mai geometric, mai placut privirii. O fereastra a turnului inalt prin care razbate o lumina rosiatica, ca lumina unui foc ce trozneste inconjurat de gerul cel mai aprig, lumina ce-ti provoaca un sentiment de bine, de calm, de familial, de liniste, de securitate, de placut. Se aude rasul simpatic, cristalin, deloc comun al unei tinere; rade la gluma de flirt a posibilului ei iubit... ceva mai la stanga o familie de 4 cinand tihnit in sufragerie; sunt impreuna, sunt sinceri, le pasa unul de celalalt, sunt o adevarata familie. Ceva mai sus, la mansarda, un barbat canta la violoncel in timp ce un cuplu executa un dans cu stil, un dans complex, deosebit, energic si tandru dar si distant, formal, imbietor si sexy in acelasi timp... batrana, pe terasa turnului, dandu-le graunte porumbeilor; are o figura senina, e imaginea unui OM imbatranit frumos, a unui om care a stiut ce sa extraga din viata si care acum are ce oferi... imaginea parcului, a copacilor batrani, a aleilor, a strazilor, a adolescentilor grabind nebuneste pe role, a ferestrelor blocurilor de locuinte care emana o lumina placuta, a strazilor care parca acum se imbina altfel in imaginea intregului colt de oras, strazi care acum au o logica, un sens...

- „Hei! Orasul asta nu e chiar asa de naşpa. Are chiar parti foarte interesante. Si frumoase!
- Normal. Totul e sa stii unde si cum sa te uiti.
- Normal... Si, sa nu uit, sa FIE apa. Si asta conteaza. Foarte mult!
- Probabil ca ai dreptate.
- Normal!”

Ultima dala. Ultimul salt. Ce sus e! Ce departe-i pamantul.

- „Hei! eu aici trebuie sa plec. Aici TREBUIE sa fii tu singura.
- Cum? Cum sa ma lasi singura? N-o sa am curaj sa sar!
- Glumesti? Si’nca cum! O sa ai tone de curaj. Intotdeauna ai avut. Rolul meu se termina aici. Chiar nu ai nevoie de mine si tu STII asta.
- Da, dar...”

Cum sa sar? E asa de departe pamantul. O sa ma fac zob, praf si pulbere, oale si ulcele.

Vantul imi flutura pletele firave blonde. Mi s-a pus nodul in gat. Simt un gol in stomac. „Senzatii clasice, banale, comune, de Regular Joe” imi spun. „Ha, ha! Dar nu-i chiar asa. Eu n-am nimic de Regular Joe in mine. Eu sunt speciala din cap pana-n picioara. Mica si unica. Sau UNICA si mica. E totuna, nu! Ha, ha! Ce-o sa mai sar!”

Vantul vajaie pe langa urechi, aerul patrunde cu putere in ochi. Il simt. Rece! Trebuie sa clipeasc dar nu vreau. Trebuie sa simt tot. Am sarit!

Cobor cu sute de kilometri pe ora, intr-o secunda cat intr-o viata. Cobor o viata intreaga. Vantul prin par. Nici nu mai simt frigul, sau vantul, sau durerea, sau uscaciunea, pentru ca TOTUL se transforma repede in ganduri pure, in imaginatie fantastica, in premonitie si iar in imaginatie: eu, TATA, Ana, Laurentiu, Nebuna, bunicii, frunzele, orasul urat, vacantele de vara, un zambet, mana unei fete oarecare din metrou, apa verde a marii. Unde am mai vazut-o? Unde am simtit-o asa sarata, verede, linistitoare, prevestitoare de liniste totala, definitiva, vesnica... eu, tata, lumea-ntreaga intr-o picatura de esenta pura de imaginatie. Ii vreau pe toti langa mine sa le spun ca... sa le mai spun o data ca... sa stie si ei ca niciodata nu i-am... ca eu... ca el, TATA, e cel... cel mai cel. Singurul. Doar el.

De ce? De ce? De ce? De ce esti asa de rau? Eu de ce nu contez pentru tine? de ce m-ai uitat? De ce nu ma vezi?

Plang... Cel mai trist plans de copil. Plans de copil...

As vrea sa te urasc tot atat de mult cat te iubesc. Pentru ca meriti. Pentru ca TU NU MA MERITI. Tot ce stii tu, tot ce cunosti, tot ce reprezinti, viata ta, TOT ce insemni tu SUNT EU de 100 de ori la puterea 100. Tu m-ai facut pe mine dar eu iti sunt deasupra. Iti sunt superioara pentru ca o sa stiu sa nu-mi bat joc, sa iert, sa iubesc si sa iert dinnou. Cu ce drept imi pretinzi?... cu ce drept ma acuzi?... de ce?... Sunt copilul tau. Eram copilul tau... Doar eu te inteleg. DOAR EU TE IUBESC. Eu n-am sa intorc niciodata spatele, eu n-o sa-mi uit menirea, n-o sa-i las deoparte pe cei care conteaza, pe singurii care conteaza. Sunt de 100 de ori la puterea 100 mai... Tu nici nu vezi! ESTI ORB! Te-a orbit inteligenta, te-a distrus personalitatea ta UNICA, te-a consumat vanitatea. Cu ce drept nu ma iubesti? Cu ce drept?

Esti un continuu ravas dintr-o prajitura chinezeasca. Dai sfaturi non stop. Esti un automat de balci: bagi moneda, tagi de maneta si gata sfatul. Doar zgomot. Un bazait care devine nederanjant; fatherly noise.

read more

Şontac, şontac

„Şontac, şontac, se vede de departe, cu mersul lui şlempat si inegal, tuşind tuberculos (cu zgomot) o tuse rece si uscata, prevestitoare de moarte - isi facu aparitia azi, ca si ieri si alartaieri lânga aceeasi dugheana jegoasa - La taverna 3 paduchi . Ii simti duhoarea inca inainte de a-i putea deslusi faţa zbarcita si plina de cosuri – miroase a aurolac si a canal.

E imbracat in aceleasi zdrente: o camasa ferfenita de a carei culoare nu poti fi sigur – poate odata a fost alba, imaculata – deschisa la gat, lasand sa i se vada un piept ofilit, lipsit de orice urma de masculinitate. Se apropie de tine, şontac, şontac, isi scoate ochelarii din care nu au mai ramas decat ramele si te fixeaza cu privirea lui saşie. Ochii lui spalaciti, alb galbui, au o reflexive ciudata, exprima o rautate bolnavicioasa, te ţintuie locului parca. Esti sub vraja lui. Nu poti face nimic.

Horcaind cu spume niste cuvinte de neinteles trage o dusca dintr-o sticla cu gatul ciobit si-ti priveste faţa - intai ochii, apoi buzele – in timp ce un firicel de saliva i se scurge pe la coltul gurii lui diforme. Ii simti respiratia cadaverica si-l vezi tuguindu-si buzele lui oribile pentru a te saruta. La inceput e un sarut uscat - si simti de parca ai luat o gura de nisip de sahara dupa 3 zile in care nu ai pus nici picatura de apa in gura - dar mai apoi, monstrul din el se dezlanţuie si-ti aplica un French homeless kiss: ud, balos, cu spume!

Apoi te priveste cu aceasi ochi saşii si răi. Iti face vant si se departeaza, şontac, şontac, piezandu-se in aceleasi cotloane mucegaite din care a iesit.”

Ei bine, asta am scris cu destul de mult timp in urma drept raspuns la frumoasele visuri ale unei la fel de frumoase fete. Imi povestea pe mess cum, la randul ei ii povestise tot pe mess, sorei ei mai mare despre cum isi imagineaza ea intalnire perfecta cu barbatul ideal. Nu mai tin minte din ce motiv mi-a trimis si mie copy / paste – ul discutiei respective. Intalnirea ar fi avut loc pe un iaht, intr-o zi insorita. Tipul ar fi fost un barbat inalt, interesant, imbracat in pantalaoni si camasa din material usor, de vara, de culoarea alba, imaculata. Camasa trebuia sa fie descheiata la gat astfel incat sa i se observe pieptul masculin. Trebuia sa tina un pahar de martini in mana si sa poarte ochelari de soare.
Scena trebuia sa se petreaca in felul urmator: tipul asta s-ar fi apropiat de ea, si-ar fi scos ochelarii dandu-si astfel la iveala ochii lui superbi, i-ar fi spus nu mai stiu ce vorbe de duh (chiar erau niste fraze bune de agaţat acolo dar, din pacate, le-am uitat) si ar fi sorbit din paharul cu martini. I-ar fi privit apoi intens fata - intai ochii, apoi buzele - si apoi si-ar fi apropiat chipul cu intentia de a o saruta. El ar fi mirosit asa de frumos... Apoi ar fi sarutat-o - intai incet si tandru apoi din ce in ce mai apasat si mai salbatic lasand sa se intrevada adevaratul „animal” din el. In sfarsit, dupa sarut ar fi privit-o dinnou intens cu ochii lui superbi si ar fi plecat lasand-o paralizata.

Era mult mai frumos povestita de ea si cu mult mai multa logica „femeiasca”. Fara nimic exagerat, fara nimic prea „corny” sau prea hollywood-ian. Un simplu vis al unei fete despre cum ar trebui sa arate intalnirea perfecta sau o scena perfecta intr-o viata perfecta.

Si ce-am facut eu? Ce-am produs? Citirăţi doar! Vazurăţi! Atat m-a dus pe mine capul sa-i raspund cu mintea mea de pitecantrop.

S-a suparat biata fata. Normal. La o asemenea confesiune care-mi asigura bilet gratis de acces in lumea intima a femeilor, la o astfel de excursie cu caracter descriptivo explicativ care-mi arata o buna parte din „ce-si doresc femeile” eu am „platit” cu ce fel de moneda! Cu razbunare, cu spirit de taur infuriat.

Chiar daca as fi incercat sa o aduc cu picioarele pe pamant punanadu-i in oglinda o scena exact pe dosul celei inchipuite de ea, nu aveam dreptul sa fac asta. Nu-i corect. E nemeritat. In primul rand ea nici nu era asa de naiva incat sa spere sau sa astepte vreodata o astfel de intalnire deci nu avea nevoie s-o „reeduc” eu. Era doar un vis frumos despre care ea era perfect constienta ca sunt 0,1% sanse sa se indeplineasca vreodata. Si apoi ca nu-i frumos sa arunci cu noroi in ceea ce altii pastreaza in suflet drept idealuri, sperante, visuri.

M-am dovedit mai Grinch decat prevede legea. Doar de asta sunt in stare acum. Sa fiu morocanos, sa ma port urat, sa nu-mi convina nimic. Vad o raza de bucurie undeva, vad ca patrunde o raza de speranta pe undeva si repede ma apuc sa astup gaura din tavanul cazematei. Si daca nu ajung pana la tavan ma descurc eu intr-un fel s-o obturez, s-o „refractez” (daca o fi existand termenul asta) astfel incat, in momentul in care raza isi atinge punctul culminant, locul pe care s-a decis sa-l lumineze, imaginea creata sa fie cu totul alta sau cu mult mai uratita decat ar fi trebuit sa fie.

Cred ca am nevoie de un transplant de suflet. Se ofera cineva? Nimeni!? Normal. Cine dracu sa doreasca sa-si vanda sufletul. Poate doar Falus ala, pardon, Faust ala. Doar asta a fost suficient de cretin incat sa creada ca transplantandu-si sufletul (vanzarea e tot un fel de transplant, nu?) o sa faca vreo branza. Si a facut ceva? Nimic.

Buuun. Deci doritori d’astia n-o sa gasesc si nenea Faust o fi oale si ulcele de cateva sute de ani deja si apoi, din cate-mi amintesc, sufletul lui e un pic la amanet pe undeva prin zonele mai fierbinti ale universului. Adica in zonele cele mai fierbinti pentru ca au incalzire globala centralizata pe baza de cazane cu smoala. Deci nu as avea cum sa recuperez sufletul astuia pentru ca-l tine amanetat Scaroţchi in persoana si-oi fi eu bun cu intorsul din condei a frazelor si a cuvintelor dar mai drac decat un drac - si chiar mai al dracului de atat intrucat vorbim de cel mai dracos dintre draci, de tatal lor adica – n-am cum sa fiu.

Adica ce sa-i spun?
- „Bonjour monsieur Diable. Comment ca va? Ca va bien!

- Aaaaa, eu! Eu fac bine, nemaipomenit, supercalafragilistiespialidouchen. Nici ca se putea mai bine. Probabil mi-ai mai observat dumneata miscarile, imposibil sa nu-ti fi sarit in ochi un om cu un suflet asa negru de Grand Master Grinch cum posedez eu. Sunt om de bine, de-al lu’ matale. Sau om de rau... Ma cunoaste Nenea Iancu. Republican adevarat si eu. De la pa’ş-opt (48) carevasezica.

- Cum ce vreau? Da’ hai ca stii ’mneata. Pai ’mneata le stii pe toate. Sau hai, nu pe toate da’ p-alea rele tot ar trebui sa le stii. Bine, hai s-o spun tot eu. Daca insisti atata. De, caut si eu ce e mai de pret pe lumea asta; un suflet caut si auzii eu ca tii ’mneata unul la pastrare; p’alu Falus ala.

- Cum? Ii zice Faust. Pai si io cum ii spusei? Haideti, lasati, n-are rost sa mai roşim acum ca niste fete mari, si asa e foarte cald aici la voi. Ar trebui sa mai aierisiti. Scoateti sufletul din om cu caldura asta de iad, zau asa.

- Ce? sa nu zic ZAU! Zau? N-a ca iar o facui. Pai de ce? AAA! Stai ca stiu! Da’ zau cu limba scoasa pot sa spun? Ca nu e tot aia. Uite-asa: lzau, tzau, tszau, stzau...

- Cum? Te doare capul? O fi de la caldura asta sau, mai stiu eu, te-o fi deochiat careva. Las’ ca stiu eu un descantec, acu-ti bag un „dedeochi” de-or crapa toti dracii de ciuda, unu care incepe cu „sa-i crape boasele, sa-i curga pisatul” se continua cu „sa-i crape ţaţele sa-i curga laptele” (ca tot bagai eu de seama ca ai si din unele si din celealte, deh, ce sa-i faci, lumea se mai schimba, mutatiile genetice sunt in floare si, pentru un pumn de goglogani, chirurgii astia sunt in stare sa te faca din om drac... sau, ma rog, in cazul lu’ matale intr-un fel de Naomi) si-o sa (te) termin scuipandu-te de 3 ori, facandu-ti o cruce si stropindu-te cu olecuţă de agheasma pe-o crenguţă de busuioc.

- Nu-ti place nici asta? Fugi ca dracu de tamaie? Bine, bine. Las’ ca stiu si eu proverbul ala „ce tie nu-ti place altuia nu-i face”. Deci, cu cat zisesi ca-l dai?

- Cum ce? Sufletul lu’ Flaut ala? (s-a dus dracu si dracu asta, uita de la mana pana la gura, s-a ramolit de tot, zau asa... stai ca iar am zis zau si iar il ia p’asta cu vajaiala pe la corniţe)

- Caaaaat! Doamne pazeste si fereste si apara, Dumnezeule mare, pe toti ingerii si sfintii...
......

- ... uitai. Te rog sa ma absolvi, sa-mi ierti pacatele ce le comisei fata de mult prea Inalta Josnicie a Dumneavoastra.

.....

- ... gata, am inteles. Tu nu ierti nici nu absolvi de pacate. Tu esti pe partea cealalta. Gata, intelesei, nu era nevoie sa te infurii atata ca nu-ti face bine, dai in galbinare sau mai rau in fandaxie si asta numa’ Popa Teoharie stie s-o scoata cu 10 matanii, 3 molifte, 2 Tala Nostru si 1 Doamne Ajuta!

......
......

- Gata, gata. Imi tin gura. Nu mai zic nimic, za..., ptiu, iarta-ma Doa... parca ma impunge un drac de la spate de le spun numa' de-a-ndoaselea.

- E, hai ca parca-ti mai revenisi. Bea si tu paharul asta cu apa ca parca daduşi in lingoare asa culoare palida ai.

- E matraguna, nu e apa? Bravos, vad ca-ti plac si lu’ matale tăriile. Foarte bine, foarte bine. Hai, zii repede cu cat mi-l dai pe Fault ăsta, sa batem palma, sa bem adalmasu si sa ma car.

- Nooooooo, e scump rau! Zau! ...

<>

- Scuze.

<>”


Si tot asa...Negocierea ar ţine o eternitate pentru ca sufletele nu sunt de vanzare, sunt nepretuite. Vorba reclamei: prima ta masina – 15 000 euro, o casa pentru familia ta – 150 000 euro, divortul – 100 000 euro, bucuria de a trai si a filtra prin suflet toate aceste evenimente: de nepretuit.

read more

Molistele

Confesiune imbecila. Da! despre asta ar trebuie sa scriu. O istorisire idioata a unei vieti patetice, fara de inteles, fara noima, si fara vreun „succes” evident pentru oricare dintre personajele istorisirii. Numai esecuri. Pe toata linia. Esecuri si iar „iesecuri” sau „esece” ca tot e la moda sa vorbim despre „succesuri si esece”. Nu se vede nicaieri o raza de speranta. Toti suntem „tufliti”, tristi, mofturosi, „picky” si chiar deprimati. Deprimanti pentru cei din jur si chiar pentru noi insine pentru ca deprimarea cere o alta deprimare si mai mare. E ca un cerc vicios. Parca ar fi o maladie, o boala incurabila care se ia incredibil de repede, se raspandeste peste tot atat de iute incat ti-o ia dinainte si te ajunge iar din urma ca sa-ti mai dea un sut in fund, sa-si mai bata joc de tine inca o data: „fraiere, iar te-am prins din urma, iar o sa te caftesc! ce-o sa-ti mai dau la bot si de data asta. Si acum tot nepregatit te-am prins, tot varza esti!”. Varza, nevarza, ideea e ca te-a prins si te tine. Si-o sa te tina iar mult, mult. Pana cand? Dracu stie!

Traim vremuri tulburi. De fapt cred ca vremurile sunt de vina. Timpul, contemporaneitatea, societatea ne-a luat-o inainte si ne prinde iar din urma. Ea ne da suturi in fund. Asa, cate un hep, sa-ti aduci aminte ca nu esti de capu’ tau in lumea asta larga si ca nu poti fi fericit. Sau macar bucuros. Sau macar recunoscator ca nu-i faci (lumii, tot ei adica) umbra degeaba.
S-o ia dracu de treaba. Ce-am facut noi sa meritam sa traim vremurile astea „memorabile”. Le-am cerut? Le-am dorit? Nu puteam sa traim fara ele? Poate ca da. Cine stie cum ar fi fost daca ar fi „fost” altfel.

Si-acum ce facem? Ce sa mai facem? Cum o dam? Cum procedam? Vorba aia: avem o viata, cum procedam. Imi vine sa cant „o lume minunata in care veti gasi nuuuumai copii, o lume minunata in care veti trai nuuumai prostii”.

Asa e. Numai prostii. Sau imbecilitati cum ziceam la inceput. Tampenii peste tot. Nu scapi de ele. Toti am innebunit. Lumea e-n mare criza dar noua nu ne pasa. Noi mergem inainte. Sau avem noi impresia ca meregem inainte.

Nope! No siryyy! Stagnam. E cum nu se poate mai rau. Macar daca ar fi fost un regres. Asta tot era ceva. Dadeai inapoi. Tot miscare era, nu? Dar asa! Stagnezi. Stai pe loc. Te-mputi. Se prind lichenii de creierii tai si muschii si ferigele nu mai stiu din ce parte a scalpului sa rasara si cum sa se rasuceasca in asa fel incat sa-ti indice nordul. ”Nordul ba’ Narodule! Acolo-i directia, nu vezi. Staaaai ca prostu aci pana se-mpute pamantu’ sub tine! Faci umbra lumii degeaba”.

Nici lichenii nu te mai accepta. Pana si lor le e scarba de solul fertil pe care l-ar putea asigura mintea, corpul, fiinta ta. N-are nevoie de el. Ar putea gasi altul mai... „convenient” – stiti, cuvantul ala din engleza care nu inseamna doar convenientul din limba romana. Asta-i alta boroboata; un cuvant intr-o limba boanta cum e engleza sa aiba un inteles mai bun decat in limba noastra neaosa, asta asa de bogata ca n-o cuprinde inteligenta marilor savanti ai lumii. Dar asta-i alta poveste.

Societatea nu te vrea asa cum nici tu n-o vrei pe ea. Sau, mai degraba, nu te vrea „asa”. Asa cum? Asa... lasa ca stiti voi. Nici rebel, nici tembel. Nici prea rau dar nici prea bun, nici iute dar nici... dracu! Daca nu-i iute atunci cum dracu e? „Iute la manie si degraba varsatoriu de sange”. Da! Asa ar fi fost bine. Ar fi fost bine daca traiai in evul mediu. Acum? Ai fi fost doar subiect tembel de stiri si-ar fi sarit toti cretinii aia de pseudoziaristi sa-ti zmulga o declaratie:
- „Domnu, domnu, spuneti-mi va rog ce ati simtit in momentul in care ati fost degraba varsatoriu de sange?
- Paiii, io stiu! Habar n-am. Nu cred ca judecam cu capu meu in acele momente” Un ziarist mai destept (dar nu exista asa ceva ca acolo se duce scursura pseudointelectualitatii din pseudoconteporaneitatea pseudoanilor pe care-i traim) ar fi intrebat „Da’ cu capu’ cui judecati?”. Ei insa, CU SIGURANTA, te-ar intreba „dar ce ati simtit cand ati fost degraba varsatoriu de sange A DOUA OARA?”.

Oamenii-s imbecili. Suntem inconjurati de nulitati absolute. Zero barat peste tot. Asa o fi fost tot timpul? Sunt eu un nostalgic timpuriu? Nu reusesc, sau nu mai reusesc eu sa descoper faţa buna, partea plina a paharului.

Eram azi in Mall – o da! asta-i MONUMENTUL CONSUMATORISMULUI (nu exista cuvantul asta, stiu)! Mall-ul. „Mall-isti am fost, Mall-isti sunt (em) incaaa si vom fi-neamul romaneeesc” – si ma uit la cretinii (pardon de expresie) de langa mine. Mai multi indivizi si individe pe la vreo 25 – 30, toti imbracati dupa ultimele standarde acceptate la o astfel de „passeggiata on the cat walk-ul” culoarelor „monumentului”, toti cu feţe aparent tinere dar expresii batrane. Si stiti de ce? Stiti de ce pareau ca aveau creiere de 100 de ani. Pentru ca au acceptat valul. I-a luat „contemporaneitatea” si pe ei. Nu mai sunt decat mici piese de domino pe care sa le aseze „marea vointa” a colectivitatii. Sa le puna in ce forma vrea ea, sa le dea orice aspect, sa creeze orice piramida „in plan” (in plan, cum altfel! asa, de suprafata, de ochii lumii. O spoiala, sa fie acolo! Pai ce, vroiati „capodopere universale”, lucruri profunde, creatii „in spatiu”, creatii adevarate?) pentru ca apoi sa-si darame creatia, sa impinga cu efortul „minim suprem” – daca exista asa ceva - doar cu un varf de UNGHIE, prima piesa din domino, primul narod, intaiul imbecil (sau imbecila, de ce sa fim – am uitat cuvantul – persoana care discrimineaza femeile pe motiv ca sunt... femei) si sa-i darame astfel pe toti. Unul dupa altul, pe rand si toti deodata. Si de la mai multe capete. Sa fie recordul record!

Piese de domino. Asta sunt!

Piesa asta de domino avea o mare curea cu dita’i catarama pe care scria, nici mai mult nici mai putin decat „Playboy”. Of Doamne! Multi prosti mai sunt pe lume, cum zice mama. Piesa de langa el, felina, deh! era o „barby” varianta bruneta, imbracata in bluza galbena si cu parul lung si des si stralucitor intr-un anume fel (nu stiu cum, ca nu era data cu gel) dar incarliontzat asa gen afro. Sau dracu s-o ia! (sau s-o pieptene – asta daca ar reusi pentru ca nu stiu cum s-ar putea descurca cineva in milioanele alea de carlionti fie el cat de drac!). Clar! Era super inteligenta si ti-ai fi dorit sa-ti petreci restul vietii langa ea. Doar cu ea. Sa-i asculti ganguritul ei dulce, ciripitul ei divin despre cum se va duce ea la shopping si-ti va cheltui banii ca sa arate bine pentru amantul pe care amandoi il cunoasteti.

Offf!

Am degerat. Am degresat. Am digerat. Am degrevat. Aaaaaaaaam DIVAGAT.

Da, am divagat dragele mele barby cu minte de plastic si dragii mei barby-tzoi cu catarame inscriptionate „playboy”.

Vorbeam despre lumea innebunita si despre imposibilitatea de a fi fericit. Si despre cine e de vina – „cine-o fi de vinaaa, cine-o fi gresit...”. Si, in punctul asta, m-am grabit sa dau vina pe lume, pe contemporaneitate, pe „marea vointa” a colectivitatii. Asa sa fie? Asa sa stea treaba?

Ce ne separa pe noi „astilalţi”, astia mai cu capul pe umeri, astia care nu acceptam sa fim simple piese de domino in jocul mondial al universului, astia care mai avem un pic de creier pe care lichenii refuza sa creasca pentru ca nu le vine asa de bine la socoteala si pentru ca gasesc un sol mai „convenient” in alte minti mai „putzintele”, ce ne separa pe „puţinii noi ramasi in viata” de restul hoardelor inregimentate in malluri? De ce n-am accepta si noi „fericirea” mall-istilor, de ce n-am fi simple bovine rumegatoare de nimicuri nedigerate de o minte mai ascutita? Pentru ca, hotarat lucru, par „fericiti”. Par OK. In lumea lor de plastic cu sufletul lor compus si el din piese de domino par OK. Se simt bine in pielea lor strans incercuita de o curea cu catarama „playboy”.

In timp ce noi...

In timp ce noi CE? Cum ar zice o buna prietena (Alexandra).

In timp ce noi „stam si plangem rasul de asta vara”.

Plagem pe dracu. Nici lacrimi nu mai avem. Stagnam si noi impreuna cu intreg universul. Ii facem si noi pe plac „marelui destin” ca poate, poate s-or lipi si de noi vreodata niste licheni mai aticari. D-aia mai de la nord, mai de-aproape de cercul polar ca aia-s mai „picky”, nu se prind ei de oricine.

Ei da! M-ati prins. Sau m-ai prins, Alexandra (ea oricum e foarte desteapta si i-ar sta foarte bine in postura de judecator suprem al universului. Chiar as avea incredere in sentintele ei: „TU! Dobitocule. Ei, da, tu. Paplicule. Esti si o sa ramai toata viata un terchea berche, un linge blide maţe fripte. Macar la nivel intelectual o sa ramai asa. Adica un mare paplic. Iar tu, asta mai din dreapta, tu cred ca mai ai o sansa”. Zau! Nu glumesc. Chiar as avea incredere in sentintele ei). Si eu... si noi am vrea sa fim „inregimentati”. Dar in alt fel. Nu oricum. Nu asa.

Vrem, vrem, vrem, vrem, vrem, vrem...

Vrem drept la fericire. Vrem o sansa la fericire. O sansa din partea soartei („we want faith to give us a brake”).

Lasa-ne doar un pic de loc, lasa-ne SOARTO, lasa-ne LUMEO fereastra crapata doar puţin, un pic de tot, doar puţin. Te ruuugaaaam! Sa ne uitam si noi putin, sa tragem cu ochiul, sa mirosim, sa avem senzatia ca o data o sa putem fi fericiti. Atat! Atat! Cerem prea mult?

E prea mult, nu-i asa? Stiam eu!

Noi n-o sa fim niciodata fericiti. Cel mult o sa fim bucurosi ca-i putem observa pe cei din „restul hoardei” traindu-si fericirea lor de plastic, fericirea lor de domino. Si o sa fim bucurosi gandindu-ne ca noi nu am acceptat o astfel de fericirea „de mucava”. Si chiar daca sufletul nostru o sa ne doara, si chiar daca si noi o sa simtim ca suntem simple piese de domino in marele joc la soartei, macar o sa fim impacati cu gandul ca noi STIM.

E altceva. Noi ne-am dorit altceva. Toata viata o sa fie astfel. Vrem, vrem, vrem, vrem altceva. Cuget deci exist si totul e bine in cea mai buna dintre lumile posibile. Parca asa suna, nu? Ne vom crea un soi de lumea a noastra in care sa ne intoarcem sa ne lingem ranile dupa fiecare „excursie” in lumea „restului”.

Exista dupa parerea mea trei categorii principale de oameni: unii, foarte, foarte putini, fericiti la modul sincer, onest; o fericire adevarata, fara sa fie intinata de nimic mincinos, de nimic fals, de nimic tras de par, exista apoi marea, foarte marea majoritatea a oamenilor care traiesc fericirea de plastic de care vorbeam mai sus, si mai exista, intr-o proportie mai mica, oameni care aspira spre o fericire sincera, care realizeaza ca-s sanse infime sa ajunga acolo, care detecteaza fericirea de „mucava” a celor din grosul turmei, o stiu, ii cunosc semnalmentele, poate au si trait-o un pic intr-un moment sau altul al vietii, nu vor accepta niciodata o asemenea fericire de plastic si, prin urmare, raman intr-o situatie de „pat” sau pat strategic.

va urma (poate)

read more