- „Lumea-i mare. Universu-i infinit. Sunt miliarde de stele in miliarde de constelatii in miliarde de universuri. E imposibil de cuprins cu mintea umana. Nimeni nu poate intelege cu adevarat ce e acolo departe. Vezi, steluta aceea care sclipeste acolo? Straluceste si noi o vedem acum, acum cand vorbim. Dar stii ca imaginea ei vine de acum milioane de ani? Vezi tu, imaginea oricarui obiect nu e altceva decat reflectia luminii pe relieful, pe formele obiectului respectiv. Lumina a cazut o data, de mult de tot - poate la inceputul timpului - pe relieful stelei si a fost apoi reflectata ca sa ajunga acum aici. Steaua asta e atat de departe incat reflectia luminii a parcurs un milion de ani, poate si mai mult, si a calatorit cu o viteza incredibila ca sa ajunga aici. Daca stai sa te gandesti e chiar posibil ca steaua asta sa se fi stins deja; sa se fi stins cuminte, incet fara prea mare valvataie sau sa fi explodat in miliarde de particule asa cum numai stelele stiu sa explodeze...
- ... tu m-asculti intodeauna... si ma intelegi... Fata draga! Doar tu ma intelegi!
- o nebunie curata...
- ce-ai spus tata? ce e curata nebunie?
- cum? A, fata draga! Tu erai! Ce-ai spus?
- Erai dus pe ganduri si ai spus „o nebunie curata”! ce e curata nebunie?
- Da’ ce nu e? Viata e o nebunie curata. Iti spun eu, fata draga. Asculta-ma pe mine; e un adevarat balamuc acolo...”
Trage din tigara, furat iar de gandurile lui iar eu ii mangai fruntea. Imi vine sa plang de necaz... si viata mea e deja o nebunie, un adevarat balamuc.
- „Da’ voi ce dracu faceti aici? La ora asta? Elena, obraznicatura ce esti, ce cauti treaza la ora asta? N-ai altceva mai bun de facut? Hai, iesi mai repede...”
Mă inalţ repede pe varfuri ca sa-l sarut si mai repede pe fruntea brazdata de riduri timpurii. Apoi o zbughesc pe langa „nebuna” aruncandu-i o privire nu prea plina de recunostinta.
Stiu ca eu sunt „rezultatul unei relatii mai mult sau mai putin fericite dintre un barbat si o femeie care se intalnesc, se plac mai mult sau mai putin, si care au apoi un raport fizic de pe urma caruia, dupa 9 luni se naste un copil, un pui de om, un suflet. Un suflet care urmeaza sa creasca, sa devina om si sa faca si el aceleasi greseli ca si cei de pe urma carora s-a nascut... Asa te-ai nascut si tu, fata draga. Hm... esti produsul meu si al maica-tii !”
Mi se pare perfect normal faptul ca eu sunt „produsul tatalui meu” dar, in ruptul capului nu accept ca sunt si produsul mamei. Mama nu ma iubeste. E nebuna! Nu-i mama mea. Nu are cum. E imposibil. Nici macar nu semanam.
- „duuu-te dracu’, nebuno!”.
Am zis-o in gand. N-avea rost s-o spun cu voce tare chiar daca „nebuna” nu avea cum sa ma auda pentru ca tocmai ajunsesem in camera noastra (a mea si a sorei mele mai mari, Ana) iar pe tata si pe nebuna ii auzeam certandu-se, aproape urland unul la celalalt, tocmai dincolo, pe terasa.
Parca suna mai bine, mai satios, mai racoritor decat sa o spun cu voce tare si nici nu vreau s-o trezesc pe Ana. Cand o spun cu voce tare suna cam aiurea. „Dracu” mi se opreste in gat si nu suna cum trebuie.
- „Hi, hi, mi se opreste dracu in gat.”
Ce devreme se culca si Ana. Nu inteleg. Nu are sens. Tata ne spune lucruri asa de misto si ei i se face somn! Zau ca nu are sens. Si pe mine nu ma lasa nebuna sa stau cu el. Aseara mi-a zis „auzi, tu te mai invarti mult pe aici, la ora asta? Nu vezi ca io si tac’tu vrem sa facem sex!”
Ciudata mai e si Ana. Uite cum doarme si astia urla ca turbaţii. Parca nici nu o intereseaza... Parca ar dormi tot timpul. Viseaza non stop. Nu stie si nu intelege nimic. E paralela...
- „Tata, da’ tu de unde iti cumperi hainele pe care le porti?
- Cum?”
Asta l-a intrebat Ana cand ne plimbam prin parc. Discutam despre frunze pentru ca erau multe, multe, multe, imprastiate peste tot; pe poteca, pe banci, pe gardul viu. Ne tinea de mana. Ne povestea cum obisnuia, cand era el copil, sa stranga tone de frunze, multe de tot, sa le faca gramada si apoi sa-si ia avant de la vreo 15 metri distanta, sa prinda viteza si sa faca tumbe mortale chiar deasupra gramezii. El si cu amicii lui. El era printre cei mai buni. Ateriza tot timpul in picioare. Asta era si ideea. Da’ asta pana sa inceapa sa creasca. Cand a ajuns un desirat nu mai era bun de nimic. Cadea aiurea si se mai si lovea desi nu recunostea niciodata ca-l doare sau ceva de genul asta. Suporta si se arunca incercand sa realizeze o rotire completa dar cadea mereu pe spinare sau in fund, in cel mai bun caz. O sa incerc si eu chiar daca el mi-a spus ca fetele nu sunt in stare. Eu trebuie sa pot. Ce daca sunt fata! Nu vreau sa fiu fata! Sunt mica, mult mai mica decat paluga de Ana, ea cu siguranta n-ar reusi. Nici n-o sa-i zic. M-ar ucide la creier o zi intreaga sa-i explic de ce facem asta si mai apoi, inca o zi jumate, sa-i explic cum anume s-o facem. Mai bine incerc singura. Apoi o sa-i arata si lui. O sa-l chem si-o sa-i arat cum pot eu sa fac tumba mortala cu triplu şurub, cu un luţ si-un ştecher urmat de un salt tsukahara. Ha, ha. P-astea le-am auzit la TV. Ha, ha. O sa se amuze cand o sa-i zic.
Cum sa-l intrebi de unde isi ia hainele? Ne spunea ca dupa ce se plictiseau de atatea ţopaieli si salturi dadeau foc frunzelor si sareau unul dupa altul peste flacari. Nici nu le pasa ca s-ar putea sa faca pipi pe ei in noaptea urmatoare.
Frunzele-s interesante. Seamana cu harta in relief atarnata in laboratorul de geografie. Poti s-o atingi, s-o mangai si sa simti formele de relief. Sa simti muntii, podisurile, fluviile. Fluviile-s tari pentru ca le poti urmari de la izvor pana cand se varsa in mare. La fel sunt si frunzele; le urmaresti nervurile de la mijloc spre margine sau invers si-ti imaginezi ca mergi pe afluienti, apoi pe un rau mare, pe un fluviu nedescoperit inca, de la izvoare spre locul unde se varsa in ocean sau invers.
Navighez singura pe un vaporas cu aburi. Din cand in cand apare si tata. Imi mai spune cate ceva. Il ascult... „vezi tu, fata draga, acum suntem in jungala Amazonului. E cea mai mare jungla de pe pamant si Amazonul e cel mai mare fluviu din lumea cunoscuta. Dar toate astea nu sunt cu adevarat importante. Nu conteaza. Ceea ce conteaza cu adevarat...”. Dispare. Dispare inainte sa-mi spuna ceea ce conteaza cu adevarat.
Strang frunza in pumn si se face bucatele mici. Era o frunza uscata. E toamna. Acum toate frunzele-s uscate. E normal sa fie asa. O strang si mai tare pana se face pulbere usoara, fina. Deschid palma si suflu usor; pulberea se risipeste...
Pulberea nisipului fin imi intra in ochi, in gura si in par. Ma îneaca si trebuie sa tusesc dar e si mai rau pentru ca imi intra si mai mult in gura. Imi simt gura uscata. Sunt langa vaporasul meu cu aburi sau ce a mai ramas din el. Sunt pe Amazon sau ce a mai ramas din el. Toata maretia lui e distrusa. Nici un strop de apa. Totul e uscat. Doar nisip, trunchiuri uscate de arbori, parti de schelete dezvelite de vantul uscat care sufla in albia stearpa. Jungla e carbonizata. Un peisaj absurd, de iad.
Unde dracu s-a dus toata apa?
- „Ceea ce conteaza cu adevarat este sa gasesti frumosul. Trebuie sa-l cauti incontinuu. Niciodata sa nu te opresti. Sa nu lasi pe nimeni, niciodata sa te opreasca. Frumosul e in orice. In cel mai apocaliptic haos gasesti ceva frumos. Trebuie doar sa stii la ce sa te uiti. Trebuie sa stii cum sa observi si cum sa diseci uratul pana ajungi la frumos, trebuie sa uiti de durere pana cand durerea se transforma in placut. Asta conteaza cu adevarat, fata draga!”
Dar atunci, tu de ce esti tot timpul trist? De ce esti suparat mereu? De ce nu gasesti frumosul, bucuria, placutul? NOI, EU SI ANA, ce suntem? De ce nu te bucuram? De ce nu-ti suntem de ajuns?
Nu l-am intrebat niciodata asta pentru ca stiam raspunsul. Pur si simplu nu eu eram raspunsul. Si nici sora mea nu era raspunsul, si nici noi impreuna. Nimic nu era raspunsul pentru ca unii oameni nu-l gasesc niciodata. Cauta ca bezmeticii degeaba. Cauta in oricare alt loc decat acolo unde ar fi cel mai simplu sa-l gaseasca.
Merg singura de-a lungul albiei uscate, nu mai e nici vaporasul cu abur, nici schelete ivind-se din nisip, nici trunchiurile arborilor carbonizati. Sunt doar eu intr-un adevarat canion. Merg chiar pe mijlocul pustietatii, chiar de-a lungul liniei ce forma partea cea mai joasa a albiei. Sunt la distanta egala de cele doua maluri. Si daca as alerga mi-ar lua o vesnicie pana as ajunge la oricare dintre ele, iar daca as ajunge, cum m-as putea catara pe peretele imens? Asta e un adevarat canion! Aud un vuiet imens, un zgomot gigantic; asa ceva n-am mai auzit vreodata! Ma-ntorc: un zid imens de apa vine, vine, pe albia raului, sa umple canionul, sa dea viata junglei. Si jungla invie pe masura ce zidul de apa se apropie, invie odata cu fluviul, invie odata cu viata. Asta e cu adevarat frumos, gigantic, maiestuos. Apa o sa-mi stinga setea, o sa ma poarte pana la marele ocean. O sa am ce-i povesti tatei. O sa ma asculte. O sa am ce-i povesti tatei. O sa ma doara un pic cand ma va lovi; doar atat, impactul initial cu zidul de apa. Atat! Dupa... n-o sa mai simt nimic dar o sa am ce-i povesti tatei. Cred c-ar trebui sa-mi tin respiratia... Sa trag adanc aer in piept. Sa-mi ajunga atat cat sa ma mai bucur odata de ce e frumos. Sa-mi ajunga atat cat sa-l mai bucur odata pe el. Acum... repede, tare, mult... sa inspir, sa beau aer, viata, frumos, bucurie, cat mai multa bucurie... sa-mi stinga setea. Cred c-ar trebui sa-mi tin respiratia...
- „Unde dracu’ s-a dus toata apa?
- Cum?
- Poftim cultura! Vii in Bucuresti sa te zgaiesti la frumusetile capitalei si nici apa nu gasesti de baut! Mori de sete, zau! La noi la scoala tasnitoarea nu se opreste niciodata. Nici pe gerurile cele mai dracesti si cu atat mai putin in arsita verii. Ti-e sete si n-ai de unde sa bei? garantat gasesti tasnitoarea functionand oricand si-n orice conditii. P-aici vad ca mori de sete chiar langa tasnitoare. Naspa, ce sa-ti spun... si mi-e sete de mor!
- Si mie mi-e sete.
- Normal. Dupa ce te cara astia doua ore sa-ti arate Antipa cu toti scheletii de dinozauri, oamenii preistorici, fauna ecuatoriala, pietre, fluturi, libelule, draci, laci, normal sa mori de sete, nu?
- De unde esti?
- De la mama dracu. Ne adusera astia aici sa admiram Bucurestiul, sa ne dea pe spate. Futere... numai blocuri, praf, cenusiu, mult cenusiu si uscaciune. Si mai mori si de sete. Zau ca Bucurestiul asta e over-rated! Va ingesuiti toti aici ca bezmeticii. 13 milioane de oameni intr-un singur bloc. Te caci si te pisi in casa. Cum pizda ma-sii mai vine si asta! Mda.. pardon my french! Sa nu mi-o iei in nume de rau da’ fac urat rau cand mor de sete. Mi se incinge procesoru’ si-mi da cu eroare la limbaj non stop. In sfarsit, asta n-are importanta. La dracu... Tu? Esti bucuresteanca, nu?
- Pai dupa cum a sunat intrebarea nu prea-mi mai convine raspunsul. Ha, ha! Sunt bucuresteanca da’ ce-are a face. Nici asta nu-i cu adevarat important.
- Ai si tu dreptate.
- Nu stiu, zau, ce aveti voi astia din... provincie cu bucurestenii? Suntem oamenii ca toti ceilalti...
- Excusez-mois! Io nu-s din provincie. Io-s de la sat. Nascut si trait la tara, cu picioarele pe pamant adevarat nu intre betoane. Si-acolo vreau sa mor. Si-avem veceu in fundu’ curtii, asa cum e normal.
- Maiculita ce te-ai mai pornit. Mai HO! Opreste-te ca n-o fi numai lapte si miere la tine la tara. Ma ndoiesc ca sunteti toti niste Einsteini in miniatura. Pariez pe ce vrei ca aveti si voi raţia voastra de prosti, nesimtiti, oameni cenusii si de „tzarani” in sensul bucurestean al cuvantului.
- oho-hoooooooooo. Si-nca cati! Normal ca sunt... Prea multi, chiar!
- Mi-a povestit tata ca exista un resentiment al tuturor celorlalti fata de bucuresteni da eu una zau daca inteleg de ce! Pe tine cu te-am suparat?
- Eeeeeeee, si cu tine acum. Nu m-ai suparat deloc. Dimpotriva, imi pari foarte OK dar daca nu aveti apa! Cum dracu sa functionez fara apa? Cum te cheama?
- Elena. Da’ pe tine?
- Laurentiu.
- Hai ca stiu eu o tasnitoare care merge. Vii?
- Biensure mademoiselle!”
Trotuarul parcurge piata pe sub umbra castanilor, avand in dreapta Guvernul, in stanga Muzeul Antipa si ceva mai sus, tot pe stanga, Muzeul Satului dar noi ne ducem in Herastrau spre aleile pe care le-am parcurs de sute de ori impreuna cu tata. Trecem pe langa cladirile cenusii, pe langa ce-a mai ramas din casele protipendadei bucurestene interbelice, pe langa oamenii stresati, grabiti si nepoliticosi, trecem pe langa tot uratul si griul cu care imi „clatesc” ochii, mintea si sufletul zi de zi, pentru a le trece apoi prin filtrul inteligentei si imaginatiei transformandu-le in frumos, in placut, in bucurie.
- „Sa ai grija, fata draga, ca transformarea uratului in frumos, a durerii in placere, a nefericirii in fericire e un proces care te consuma enorm. Te seaca. Iti goleste imaginatia si-ti imputineaza sufletul. Trebuie sa selectezi cu maxima atentie ceea ce merita cu adevarat a fi filtrat si transformat, altfel ajungi un oarecare, un om obisnuit, un Regular Joe cum zic americanii.”
- Dar eu cred ca lucrurile stau exact invers. Cu cat transformi mai multa nefericire in fericire cu atat capeti si mai multa energie pentru ziua urmatoare. Iti dai seama cata materie prima o sa am? E atat urat in lume incat unei armate intregi formata din cei mai buni, mai harnici, mai frumosi, mai inteligenti, mai spontani, cei mai cei oameni din toata lumea, unei armate intregi i-ar trebuie 900 de vieti de acum incolo sa-l transforme in frumos.
Mergem tinandu-ne de mana, pasind pe dalele de ciment orientate circular in jurul turnurilor strazii cenusii care duce catre parcul uscat. La inceput mergem normal dar apoi trebuie sa sarim din dala in dala intrucat, pe masura ce inaintam, acestea tind sa se departeze unele de altele si sa se ridice circular, sa pluteasca in aer din ce in ce mai sus si din ce in ce mai departe, asemenea treptelor unei scari care urca incolacita pe exteriorul si spre varful turnurilor medievale. Fiecare salt e din ce in ce mai mare pentru ca dalele sunt din ce in ce mai indepartate si la o inaltime mai mare fata de cele precedente. Fiecare salt e la limita iar aterizarea o realizam pe marginea extreama a fiecarei dale, de-abia regasindu-ne echilibrul. Dar nu ni se pare greu sau periculos. Nici nu ne e frica. Suntem impreuna, ne tinem de mana, ne privim in ochi si prindem curajul nebun necesar urmatorului salt spre inaltimi mai mari, spre distante mai mari, spre un frumos mai profund.
- „De fapt, nu frumosul in sine e cel mai important. Cand il gasesti te plictisesti repede de el. Sau daca-l vezi prea mult timp ori mult prea des risti sa-ti tocesti receptorii sensibilitatii: sa vezi 2D in loc de 3D. Cea mai importanta e calatoria, lupta, dorinta, saltul spre descoperirea frumosului. Sa nu te opresti niciodata, fata draga, din a calatori spre descoperirea frumosului, sa nu-ti fie niciodata teama sa faci saltul...”
Inca un salt. Si mai departe. Si mai inalt. Emotie, adrenalina, piele de gaina, vant in par si prin hainele moi si pufoase, vant rece in fata uda de transpiratie. Panorama orasului cenusiu. Orasul vazut de sus. Oamenii vazuti de sus. Oamenii care nu privesc niciodata spre cer... spre noi doi. Strazi care acum se aliniaza mai bine, mai logic, mai geometric, mai placut privirii. O fereastra a turnului inalt prin care razbate o lumina rosiatica, ca lumina unui foc ce trozneste inconjurat de gerul cel mai aprig, lumina ce-ti provoaca un sentiment de bine, de calm, de familial, de liniste, de securitate, de placut. Se aude rasul simpatic, cristalin, deloc comun al unei tinere; rade la gluma de flirt a posibilului ei iubit... ceva mai la stanga o familie de 4 cinand tihnit in sufragerie; sunt impreuna, sunt sinceri, le pasa unul de celalalt, sunt o adevarata familie. Ceva mai sus, la mansarda, un barbat canta la violoncel in timp ce un cuplu executa un dans cu stil, un dans complex, deosebit, energic si tandru dar si distant, formal, imbietor si sexy in acelasi timp... batrana, pe terasa turnului, dandu-le graunte porumbeilor; are o figura senina, e imaginea unui OM imbatranit frumos, a unui om care a stiut ce sa extraga din viata si care acum are ce oferi... imaginea parcului, a copacilor batrani, a aleilor, a strazilor, a adolescentilor grabind nebuneste pe role, a ferestrelor blocurilor de locuinte care emana o lumina placuta, a strazilor care parca acum se imbina altfel in imaginea intregului colt de oras, strazi care acum au o logica, un sens...
- „Hei! Orasul asta nu e chiar asa de naşpa. Are chiar parti foarte interesante. Si frumoase!
- Normal. Totul e sa stii unde si cum sa te uiti.
- Normal... Si, sa nu uit, sa FIE apa. Si asta conteaza. Foarte mult!
- Probabil ca ai dreptate.
- Normal!”
Ultima dala. Ultimul salt. Ce sus e! Ce departe-i pamantul.
- „Hei! eu aici trebuie sa plec. Aici TREBUIE sa fii tu singura.
- Cum? Cum sa ma lasi singura? N-o sa am curaj sa sar!
- Glumesti? Si’nca cum! O sa ai tone de curaj. Intotdeauna ai avut. Rolul meu se termina aici. Chiar nu ai nevoie de mine si tu STII asta.
- Da, dar...”
Cum sa sar? E asa de departe pamantul. O sa ma fac zob, praf si pulbere, oale si ulcele.
Vantul imi flutura pletele firave blonde. Mi s-a pus nodul in gat. Simt un gol in stomac. „Senzatii clasice, banale, comune, de Regular Joe” imi spun. „Ha, ha! Dar nu-i chiar asa. Eu n-am nimic de Regular Joe in mine. Eu sunt speciala din cap pana-n picioara. Mica si unica. Sau UNICA si mica. E totuna, nu! Ha, ha! Ce-o sa mai sar!”
Vantul vajaie pe langa urechi, aerul patrunde cu putere in ochi. Il simt. Rece! Trebuie sa clipeasc dar nu vreau. Trebuie sa simt tot. Am sarit!
Cobor cu sute de kilometri pe ora, intr-o secunda cat intr-o viata. Cobor o viata intreaga. Vantul prin par. Nici nu mai simt frigul, sau vantul, sau durerea, sau uscaciunea, pentru ca TOTUL se transforma repede in ganduri pure, in imaginatie fantastica, in premonitie si iar in imaginatie: eu, TATA, Ana, Laurentiu, Nebuna, bunicii, frunzele, orasul urat, vacantele de vara, un zambet, mana unei fete oarecare din metrou, apa verde a marii. Unde am mai vazut-o? Unde am simtit-o asa sarata, verede, linistitoare, prevestitoare de liniste totala, definitiva, vesnica... eu, tata, lumea-ntreaga intr-o picatura de esenta pura de imaginatie. Ii vreau pe toti langa mine sa le spun ca... sa le mai spun o data ca... sa stie si ei ca niciodata nu i-am... ca eu... ca el, TATA, e cel... cel mai cel. Singurul. Doar el.
De ce? De ce? De ce? De ce esti asa de rau? Eu de ce nu contez pentru tine? de ce m-ai uitat? De ce nu ma vezi?
Plang... Cel mai trist plans de copil. Plans de copil...
As vrea sa te urasc tot atat de mult cat te iubesc. Pentru ca meriti. Pentru ca TU NU MA MERITI. Tot ce stii tu, tot ce cunosti, tot ce reprezinti, viata ta, TOT ce insemni tu SUNT EU de 100 de ori la puterea 100. Tu m-ai facut pe mine dar eu iti sunt deasupra. Iti sunt superioara pentru ca o sa stiu sa nu-mi bat joc, sa iert, sa iubesc si sa iert dinnou. Cu ce drept imi pretinzi?... cu ce drept ma acuzi?... de ce?... Sunt copilul tau. Eram copilul tau... Doar eu te inteleg. DOAR EU TE IUBESC. Eu n-am sa intorc niciodata spatele, eu n-o sa-mi uit menirea, n-o sa-i las deoparte pe cei care conteaza, pe singurii care conteaza. Sunt de 100 de ori la puterea 100 mai... Tu nici nu vezi! ESTI ORB! Te-a orbit inteligenta, te-a distrus personalitatea ta UNICA, te-a consumat vanitatea. Cu ce drept nu ma iubesti? Cu ce drept?
Esti un continuu ravas dintr-o prajitura chinezeasca. Dai sfaturi non stop. Esti un automat de balci: bagi moneda, tagi de maneta si gata sfatul. Doar zgomot. Un bazait care devine nederanjant; fatherly noise.
- ... tu m-asculti intodeauna... si ma intelegi... Fata draga! Doar tu ma intelegi!
- o nebunie curata...
- ce-ai spus tata? ce e curata nebunie?
- cum? A, fata draga! Tu erai! Ce-ai spus?
- Erai dus pe ganduri si ai spus „o nebunie curata”! ce e curata nebunie?
- Da’ ce nu e? Viata e o nebunie curata. Iti spun eu, fata draga. Asculta-ma pe mine; e un adevarat balamuc acolo...”
Trage din tigara, furat iar de gandurile lui iar eu ii mangai fruntea. Imi vine sa plang de necaz... si viata mea e deja o nebunie, un adevarat balamuc.
- „Da’ voi ce dracu faceti aici? La ora asta? Elena, obraznicatura ce esti, ce cauti treaza la ora asta? N-ai altceva mai bun de facut? Hai, iesi mai repede...”
Mă inalţ repede pe varfuri ca sa-l sarut si mai repede pe fruntea brazdata de riduri timpurii. Apoi o zbughesc pe langa „nebuna” aruncandu-i o privire nu prea plina de recunostinta.
Stiu ca eu sunt „rezultatul unei relatii mai mult sau mai putin fericite dintre un barbat si o femeie care se intalnesc, se plac mai mult sau mai putin, si care au apoi un raport fizic de pe urma caruia, dupa 9 luni se naste un copil, un pui de om, un suflet. Un suflet care urmeaza sa creasca, sa devina om si sa faca si el aceleasi greseli ca si cei de pe urma carora s-a nascut... Asa te-ai nascut si tu, fata draga. Hm... esti produsul meu si al maica-tii !”
Mi se pare perfect normal faptul ca eu sunt „produsul tatalui meu” dar, in ruptul capului nu accept ca sunt si produsul mamei. Mama nu ma iubeste. E nebuna! Nu-i mama mea. Nu are cum. E imposibil. Nici macar nu semanam.
- „duuu-te dracu’, nebuno!”.
Am zis-o in gand. N-avea rost s-o spun cu voce tare chiar daca „nebuna” nu avea cum sa ma auda pentru ca tocmai ajunsesem in camera noastra (a mea si a sorei mele mai mari, Ana) iar pe tata si pe nebuna ii auzeam certandu-se, aproape urland unul la celalalt, tocmai dincolo, pe terasa.
Parca suna mai bine, mai satios, mai racoritor decat sa o spun cu voce tare si nici nu vreau s-o trezesc pe Ana. Cand o spun cu voce tare suna cam aiurea. „Dracu” mi se opreste in gat si nu suna cum trebuie.
- „Hi, hi, mi se opreste dracu in gat.”
Ce devreme se culca si Ana. Nu inteleg. Nu are sens. Tata ne spune lucruri asa de misto si ei i se face somn! Zau ca nu are sens. Si pe mine nu ma lasa nebuna sa stau cu el. Aseara mi-a zis „auzi, tu te mai invarti mult pe aici, la ora asta? Nu vezi ca io si tac’tu vrem sa facem sex!”
Ciudata mai e si Ana. Uite cum doarme si astia urla ca turbaţii. Parca nici nu o intereseaza... Parca ar dormi tot timpul. Viseaza non stop. Nu stie si nu intelege nimic. E paralela...
- „Tata, da’ tu de unde iti cumperi hainele pe care le porti?
- Cum?”
Asta l-a intrebat Ana cand ne plimbam prin parc. Discutam despre frunze pentru ca erau multe, multe, multe, imprastiate peste tot; pe poteca, pe banci, pe gardul viu. Ne tinea de mana. Ne povestea cum obisnuia, cand era el copil, sa stranga tone de frunze, multe de tot, sa le faca gramada si apoi sa-si ia avant de la vreo 15 metri distanta, sa prinda viteza si sa faca tumbe mortale chiar deasupra gramezii. El si cu amicii lui. El era printre cei mai buni. Ateriza tot timpul in picioare. Asta era si ideea. Da’ asta pana sa inceapa sa creasca. Cand a ajuns un desirat nu mai era bun de nimic. Cadea aiurea si se mai si lovea desi nu recunostea niciodata ca-l doare sau ceva de genul asta. Suporta si se arunca incercand sa realizeze o rotire completa dar cadea mereu pe spinare sau in fund, in cel mai bun caz. O sa incerc si eu chiar daca el mi-a spus ca fetele nu sunt in stare. Eu trebuie sa pot. Ce daca sunt fata! Nu vreau sa fiu fata! Sunt mica, mult mai mica decat paluga de Ana, ea cu siguranta n-ar reusi. Nici n-o sa-i zic. M-ar ucide la creier o zi intreaga sa-i explic de ce facem asta si mai apoi, inca o zi jumate, sa-i explic cum anume s-o facem. Mai bine incerc singura. Apoi o sa-i arata si lui. O sa-l chem si-o sa-i arat cum pot eu sa fac tumba mortala cu triplu şurub, cu un luţ si-un ştecher urmat de un salt tsukahara. Ha, ha. P-astea le-am auzit la TV. Ha, ha. O sa se amuze cand o sa-i zic.
Cum sa-l intrebi de unde isi ia hainele? Ne spunea ca dupa ce se plictiseau de atatea ţopaieli si salturi dadeau foc frunzelor si sareau unul dupa altul peste flacari. Nici nu le pasa ca s-ar putea sa faca pipi pe ei in noaptea urmatoare.
Frunzele-s interesante. Seamana cu harta in relief atarnata in laboratorul de geografie. Poti s-o atingi, s-o mangai si sa simti formele de relief. Sa simti muntii, podisurile, fluviile. Fluviile-s tari pentru ca le poti urmari de la izvor pana cand se varsa in mare. La fel sunt si frunzele; le urmaresti nervurile de la mijloc spre margine sau invers si-ti imaginezi ca mergi pe afluienti, apoi pe un rau mare, pe un fluviu nedescoperit inca, de la izvoare spre locul unde se varsa in ocean sau invers.
Navighez singura pe un vaporas cu aburi. Din cand in cand apare si tata. Imi mai spune cate ceva. Il ascult... „vezi tu, fata draga, acum suntem in jungala Amazonului. E cea mai mare jungla de pe pamant si Amazonul e cel mai mare fluviu din lumea cunoscuta. Dar toate astea nu sunt cu adevarat importante. Nu conteaza. Ceea ce conteaza cu adevarat...”. Dispare. Dispare inainte sa-mi spuna ceea ce conteaza cu adevarat.
Strang frunza in pumn si se face bucatele mici. Era o frunza uscata. E toamna. Acum toate frunzele-s uscate. E normal sa fie asa. O strang si mai tare pana se face pulbere usoara, fina. Deschid palma si suflu usor; pulberea se risipeste...
Pulberea nisipului fin imi intra in ochi, in gura si in par. Ma îneaca si trebuie sa tusesc dar e si mai rau pentru ca imi intra si mai mult in gura. Imi simt gura uscata. Sunt langa vaporasul meu cu aburi sau ce a mai ramas din el. Sunt pe Amazon sau ce a mai ramas din el. Toata maretia lui e distrusa. Nici un strop de apa. Totul e uscat. Doar nisip, trunchiuri uscate de arbori, parti de schelete dezvelite de vantul uscat care sufla in albia stearpa. Jungla e carbonizata. Un peisaj absurd, de iad.
Unde dracu s-a dus toata apa?
- „Ceea ce conteaza cu adevarat este sa gasesti frumosul. Trebuie sa-l cauti incontinuu. Niciodata sa nu te opresti. Sa nu lasi pe nimeni, niciodata sa te opreasca. Frumosul e in orice. In cel mai apocaliptic haos gasesti ceva frumos. Trebuie doar sa stii la ce sa te uiti. Trebuie sa stii cum sa observi si cum sa diseci uratul pana ajungi la frumos, trebuie sa uiti de durere pana cand durerea se transforma in placut. Asta conteaza cu adevarat, fata draga!”
Dar atunci, tu de ce esti tot timpul trist? De ce esti suparat mereu? De ce nu gasesti frumosul, bucuria, placutul? NOI, EU SI ANA, ce suntem? De ce nu te bucuram? De ce nu-ti suntem de ajuns?
Nu l-am intrebat niciodata asta pentru ca stiam raspunsul. Pur si simplu nu eu eram raspunsul. Si nici sora mea nu era raspunsul, si nici noi impreuna. Nimic nu era raspunsul pentru ca unii oameni nu-l gasesc niciodata. Cauta ca bezmeticii degeaba. Cauta in oricare alt loc decat acolo unde ar fi cel mai simplu sa-l gaseasca.
Merg singura de-a lungul albiei uscate, nu mai e nici vaporasul cu abur, nici schelete ivind-se din nisip, nici trunchiurile arborilor carbonizati. Sunt doar eu intr-un adevarat canion. Merg chiar pe mijlocul pustietatii, chiar de-a lungul liniei ce forma partea cea mai joasa a albiei. Sunt la distanta egala de cele doua maluri. Si daca as alerga mi-ar lua o vesnicie pana as ajunge la oricare dintre ele, iar daca as ajunge, cum m-as putea catara pe peretele imens? Asta e un adevarat canion! Aud un vuiet imens, un zgomot gigantic; asa ceva n-am mai auzit vreodata! Ma-ntorc: un zid imens de apa vine, vine, pe albia raului, sa umple canionul, sa dea viata junglei. Si jungla invie pe masura ce zidul de apa se apropie, invie odata cu fluviul, invie odata cu viata. Asta e cu adevarat frumos, gigantic, maiestuos. Apa o sa-mi stinga setea, o sa ma poarte pana la marele ocean. O sa am ce-i povesti tatei. O sa ma asculte. O sa am ce-i povesti tatei. O sa ma doara un pic cand ma va lovi; doar atat, impactul initial cu zidul de apa. Atat! Dupa... n-o sa mai simt nimic dar o sa am ce-i povesti tatei. Cred c-ar trebui sa-mi tin respiratia... Sa trag adanc aer in piept. Sa-mi ajunga atat cat sa ma mai bucur odata de ce e frumos. Sa-mi ajunga atat cat sa-l mai bucur odata pe el. Acum... repede, tare, mult... sa inspir, sa beau aer, viata, frumos, bucurie, cat mai multa bucurie... sa-mi stinga setea. Cred c-ar trebui sa-mi tin respiratia...
- „Unde dracu’ s-a dus toata apa?
- Cum?
- Poftim cultura! Vii in Bucuresti sa te zgaiesti la frumusetile capitalei si nici apa nu gasesti de baut! Mori de sete, zau! La noi la scoala tasnitoarea nu se opreste niciodata. Nici pe gerurile cele mai dracesti si cu atat mai putin in arsita verii. Ti-e sete si n-ai de unde sa bei? garantat gasesti tasnitoarea functionand oricand si-n orice conditii. P-aici vad ca mori de sete chiar langa tasnitoare. Naspa, ce sa-ti spun... si mi-e sete de mor!
- Si mie mi-e sete.
- Normal. Dupa ce te cara astia doua ore sa-ti arate Antipa cu toti scheletii de dinozauri, oamenii preistorici, fauna ecuatoriala, pietre, fluturi, libelule, draci, laci, normal sa mori de sete, nu?
- De unde esti?
- De la mama dracu. Ne adusera astia aici sa admiram Bucurestiul, sa ne dea pe spate. Futere... numai blocuri, praf, cenusiu, mult cenusiu si uscaciune. Si mai mori si de sete. Zau ca Bucurestiul asta e over-rated! Va ingesuiti toti aici ca bezmeticii. 13 milioane de oameni intr-un singur bloc. Te caci si te pisi in casa. Cum pizda ma-sii mai vine si asta! Mda.. pardon my french! Sa nu mi-o iei in nume de rau da’ fac urat rau cand mor de sete. Mi se incinge procesoru’ si-mi da cu eroare la limbaj non stop. In sfarsit, asta n-are importanta. La dracu... Tu? Esti bucuresteanca, nu?
- Pai dupa cum a sunat intrebarea nu prea-mi mai convine raspunsul. Ha, ha! Sunt bucuresteanca da’ ce-are a face. Nici asta nu-i cu adevarat important.
- Ai si tu dreptate.
- Nu stiu, zau, ce aveti voi astia din... provincie cu bucurestenii? Suntem oamenii ca toti ceilalti...
- Excusez-mois! Io nu-s din provincie. Io-s de la sat. Nascut si trait la tara, cu picioarele pe pamant adevarat nu intre betoane. Si-acolo vreau sa mor. Si-avem veceu in fundu’ curtii, asa cum e normal.
- Maiculita ce te-ai mai pornit. Mai HO! Opreste-te ca n-o fi numai lapte si miere la tine la tara. Ma ndoiesc ca sunteti toti niste Einsteini in miniatura. Pariez pe ce vrei ca aveti si voi raţia voastra de prosti, nesimtiti, oameni cenusii si de „tzarani” in sensul bucurestean al cuvantului.
- oho-hoooooooooo. Si-nca cati! Normal ca sunt... Prea multi, chiar!
- Mi-a povestit tata ca exista un resentiment al tuturor celorlalti fata de bucuresteni da eu una zau daca inteleg de ce! Pe tine cu te-am suparat?
- Eeeeeeee, si cu tine acum. Nu m-ai suparat deloc. Dimpotriva, imi pari foarte OK dar daca nu aveti apa! Cum dracu sa functionez fara apa? Cum te cheama?
- Elena. Da’ pe tine?
- Laurentiu.
- Hai ca stiu eu o tasnitoare care merge. Vii?
- Biensure mademoiselle!”
Trotuarul parcurge piata pe sub umbra castanilor, avand in dreapta Guvernul, in stanga Muzeul Antipa si ceva mai sus, tot pe stanga, Muzeul Satului dar noi ne ducem in Herastrau spre aleile pe care le-am parcurs de sute de ori impreuna cu tata. Trecem pe langa cladirile cenusii, pe langa ce-a mai ramas din casele protipendadei bucurestene interbelice, pe langa oamenii stresati, grabiti si nepoliticosi, trecem pe langa tot uratul si griul cu care imi „clatesc” ochii, mintea si sufletul zi de zi, pentru a le trece apoi prin filtrul inteligentei si imaginatiei transformandu-le in frumos, in placut, in bucurie.
- „Sa ai grija, fata draga, ca transformarea uratului in frumos, a durerii in placere, a nefericirii in fericire e un proces care te consuma enorm. Te seaca. Iti goleste imaginatia si-ti imputineaza sufletul. Trebuie sa selectezi cu maxima atentie ceea ce merita cu adevarat a fi filtrat si transformat, altfel ajungi un oarecare, un om obisnuit, un Regular Joe cum zic americanii.”
- Dar eu cred ca lucrurile stau exact invers. Cu cat transformi mai multa nefericire in fericire cu atat capeti si mai multa energie pentru ziua urmatoare. Iti dai seama cata materie prima o sa am? E atat urat in lume incat unei armate intregi formata din cei mai buni, mai harnici, mai frumosi, mai inteligenti, mai spontani, cei mai cei oameni din toata lumea, unei armate intregi i-ar trebuie 900 de vieti de acum incolo sa-l transforme in frumos.
Mergem tinandu-ne de mana, pasind pe dalele de ciment orientate circular in jurul turnurilor strazii cenusii care duce catre parcul uscat. La inceput mergem normal dar apoi trebuie sa sarim din dala in dala intrucat, pe masura ce inaintam, acestea tind sa se departeze unele de altele si sa se ridice circular, sa pluteasca in aer din ce in ce mai sus si din ce in ce mai departe, asemenea treptelor unei scari care urca incolacita pe exteriorul si spre varful turnurilor medievale. Fiecare salt e din ce in ce mai mare pentru ca dalele sunt din ce in ce mai indepartate si la o inaltime mai mare fata de cele precedente. Fiecare salt e la limita iar aterizarea o realizam pe marginea extreama a fiecarei dale, de-abia regasindu-ne echilibrul. Dar nu ni se pare greu sau periculos. Nici nu ne e frica. Suntem impreuna, ne tinem de mana, ne privim in ochi si prindem curajul nebun necesar urmatorului salt spre inaltimi mai mari, spre distante mai mari, spre un frumos mai profund.
- „De fapt, nu frumosul in sine e cel mai important. Cand il gasesti te plictisesti repede de el. Sau daca-l vezi prea mult timp ori mult prea des risti sa-ti tocesti receptorii sensibilitatii: sa vezi 2D in loc de 3D. Cea mai importanta e calatoria, lupta, dorinta, saltul spre descoperirea frumosului. Sa nu te opresti niciodata, fata draga, din a calatori spre descoperirea frumosului, sa nu-ti fie niciodata teama sa faci saltul...”
Inca un salt. Si mai departe. Si mai inalt. Emotie, adrenalina, piele de gaina, vant in par si prin hainele moi si pufoase, vant rece in fata uda de transpiratie. Panorama orasului cenusiu. Orasul vazut de sus. Oamenii vazuti de sus. Oamenii care nu privesc niciodata spre cer... spre noi doi. Strazi care acum se aliniaza mai bine, mai logic, mai geometric, mai placut privirii. O fereastra a turnului inalt prin care razbate o lumina rosiatica, ca lumina unui foc ce trozneste inconjurat de gerul cel mai aprig, lumina ce-ti provoaca un sentiment de bine, de calm, de familial, de liniste, de securitate, de placut. Se aude rasul simpatic, cristalin, deloc comun al unei tinere; rade la gluma de flirt a posibilului ei iubit... ceva mai la stanga o familie de 4 cinand tihnit in sufragerie; sunt impreuna, sunt sinceri, le pasa unul de celalalt, sunt o adevarata familie. Ceva mai sus, la mansarda, un barbat canta la violoncel in timp ce un cuplu executa un dans cu stil, un dans complex, deosebit, energic si tandru dar si distant, formal, imbietor si sexy in acelasi timp... batrana, pe terasa turnului, dandu-le graunte porumbeilor; are o figura senina, e imaginea unui OM imbatranit frumos, a unui om care a stiut ce sa extraga din viata si care acum are ce oferi... imaginea parcului, a copacilor batrani, a aleilor, a strazilor, a adolescentilor grabind nebuneste pe role, a ferestrelor blocurilor de locuinte care emana o lumina placuta, a strazilor care parca acum se imbina altfel in imaginea intregului colt de oras, strazi care acum au o logica, un sens...
- „Hei! Orasul asta nu e chiar asa de naşpa. Are chiar parti foarte interesante. Si frumoase!
- Normal. Totul e sa stii unde si cum sa te uiti.
- Normal... Si, sa nu uit, sa FIE apa. Si asta conteaza. Foarte mult!
- Probabil ca ai dreptate.
- Normal!”
Ultima dala. Ultimul salt. Ce sus e! Ce departe-i pamantul.
- „Hei! eu aici trebuie sa plec. Aici TREBUIE sa fii tu singura.
- Cum? Cum sa ma lasi singura? N-o sa am curaj sa sar!
- Glumesti? Si’nca cum! O sa ai tone de curaj. Intotdeauna ai avut. Rolul meu se termina aici. Chiar nu ai nevoie de mine si tu STII asta.
- Da, dar...”
Cum sa sar? E asa de departe pamantul. O sa ma fac zob, praf si pulbere, oale si ulcele.
Vantul imi flutura pletele firave blonde. Mi s-a pus nodul in gat. Simt un gol in stomac. „Senzatii clasice, banale, comune, de Regular Joe” imi spun. „Ha, ha! Dar nu-i chiar asa. Eu n-am nimic de Regular Joe in mine. Eu sunt speciala din cap pana-n picioara. Mica si unica. Sau UNICA si mica. E totuna, nu! Ha, ha! Ce-o sa mai sar!”
Vantul vajaie pe langa urechi, aerul patrunde cu putere in ochi. Il simt. Rece! Trebuie sa clipeasc dar nu vreau. Trebuie sa simt tot. Am sarit!
Cobor cu sute de kilometri pe ora, intr-o secunda cat intr-o viata. Cobor o viata intreaga. Vantul prin par. Nici nu mai simt frigul, sau vantul, sau durerea, sau uscaciunea, pentru ca TOTUL se transforma repede in ganduri pure, in imaginatie fantastica, in premonitie si iar in imaginatie: eu, TATA, Ana, Laurentiu, Nebuna, bunicii, frunzele, orasul urat, vacantele de vara, un zambet, mana unei fete oarecare din metrou, apa verde a marii. Unde am mai vazut-o? Unde am simtit-o asa sarata, verede, linistitoare, prevestitoare de liniste totala, definitiva, vesnica... eu, tata, lumea-ntreaga intr-o picatura de esenta pura de imaginatie. Ii vreau pe toti langa mine sa le spun ca... sa le mai spun o data ca... sa stie si ei ca niciodata nu i-am... ca eu... ca el, TATA, e cel... cel mai cel. Singurul. Doar el.
De ce? De ce? De ce? De ce esti asa de rau? Eu de ce nu contez pentru tine? de ce m-ai uitat? De ce nu ma vezi?
Plang... Cel mai trist plans de copil. Plans de copil...
As vrea sa te urasc tot atat de mult cat te iubesc. Pentru ca meriti. Pentru ca TU NU MA MERITI. Tot ce stii tu, tot ce cunosti, tot ce reprezinti, viata ta, TOT ce insemni tu SUNT EU de 100 de ori la puterea 100. Tu m-ai facut pe mine dar eu iti sunt deasupra. Iti sunt superioara pentru ca o sa stiu sa nu-mi bat joc, sa iert, sa iubesc si sa iert dinnou. Cu ce drept imi pretinzi?... cu ce drept ma acuzi?... de ce?... Sunt copilul tau. Eram copilul tau... Doar eu te inteleg. DOAR EU TE IUBESC. Eu n-am sa intorc niciodata spatele, eu n-o sa-mi uit menirea, n-o sa-i las deoparte pe cei care conteaza, pe singurii care conteaza. Sunt de 100 de ori la puterea 100 mai... Tu nici nu vezi! ESTI ORB! Te-a orbit inteligenta, te-a distrus personalitatea ta UNICA, te-a consumat vanitatea. Cu ce drept nu ma iubesti? Cu ce drept?
Esti un continuu ravas dintr-o prajitura chinezeasca. Dai sfaturi non stop. Esti un automat de balci: bagi moneda, tagi de maneta si gata sfatul. Doar zgomot. Un bazait care devine nederanjant; fatherly noise.
2 comentarii:
ma intreb cati au priceput...sau ce au imaginat...frumos, foarte frumos:)
Raspunsul e: foarte putini.
Oricum, ma bucur ca-ti place draga cititor ANONIM :)
Trimiteți un comentariu