Molistele

Confesiune imbecila. Da! despre asta ar trebuie sa scriu. O istorisire idioata a unei vieti patetice, fara de inteles, fara noima, si fara vreun „succes” evident pentru oricare dintre personajele istorisirii. Numai esecuri. Pe toata linia. Esecuri si iar „iesecuri” sau „esece” ca tot e la moda sa vorbim despre „succesuri si esece”. Nu se vede nicaieri o raza de speranta. Toti suntem „tufliti”, tristi, mofturosi, „picky” si chiar deprimati. Deprimanti pentru cei din jur si chiar pentru noi insine pentru ca deprimarea cere o alta deprimare si mai mare. E ca un cerc vicios. Parca ar fi o maladie, o boala incurabila care se ia incredibil de repede, se raspandeste peste tot atat de iute incat ti-o ia dinainte si te ajunge iar din urma ca sa-ti mai dea un sut in fund, sa-si mai bata joc de tine inca o data: „fraiere, iar te-am prins din urma, iar o sa te caftesc! ce-o sa-ti mai dau la bot si de data asta. Si acum tot nepregatit te-am prins, tot varza esti!”. Varza, nevarza, ideea e ca te-a prins si te tine. Si-o sa te tina iar mult, mult. Pana cand? Dracu stie!

Traim vremuri tulburi. De fapt cred ca vremurile sunt de vina. Timpul, contemporaneitatea, societatea ne-a luat-o inainte si ne prinde iar din urma. Ea ne da suturi in fund. Asa, cate un hep, sa-ti aduci aminte ca nu esti de capu’ tau in lumea asta larga si ca nu poti fi fericit. Sau macar bucuros. Sau macar recunoscator ca nu-i faci (lumii, tot ei adica) umbra degeaba.
S-o ia dracu de treaba. Ce-am facut noi sa meritam sa traim vremurile astea „memorabile”. Le-am cerut? Le-am dorit? Nu puteam sa traim fara ele? Poate ca da. Cine stie cum ar fi fost daca ar fi „fost” altfel.

Si-acum ce facem? Ce sa mai facem? Cum o dam? Cum procedam? Vorba aia: avem o viata, cum procedam. Imi vine sa cant „o lume minunata in care veti gasi nuuuumai copii, o lume minunata in care veti trai nuuumai prostii”.

Asa e. Numai prostii. Sau imbecilitati cum ziceam la inceput. Tampenii peste tot. Nu scapi de ele. Toti am innebunit. Lumea e-n mare criza dar noua nu ne pasa. Noi mergem inainte. Sau avem noi impresia ca meregem inainte.

Nope! No siryyy! Stagnam. E cum nu se poate mai rau. Macar daca ar fi fost un regres. Asta tot era ceva. Dadeai inapoi. Tot miscare era, nu? Dar asa! Stagnezi. Stai pe loc. Te-mputi. Se prind lichenii de creierii tai si muschii si ferigele nu mai stiu din ce parte a scalpului sa rasara si cum sa se rasuceasca in asa fel incat sa-ti indice nordul. ”Nordul ba’ Narodule! Acolo-i directia, nu vezi. Staaaai ca prostu aci pana se-mpute pamantu’ sub tine! Faci umbra lumii degeaba”.

Nici lichenii nu te mai accepta. Pana si lor le e scarba de solul fertil pe care l-ar putea asigura mintea, corpul, fiinta ta. N-are nevoie de el. Ar putea gasi altul mai... „convenient” – stiti, cuvantul ala din engleza care nu inseamna doar convenientul din limba romana. Asta-i alta boroboata; un cuvant intr-o limba boanta cum e engleza sa aiba un inteles mai bun decat in limba noastra neaosa, asta asa de bogata ca n-o cuprinde inteligenta marilor savanti ai lumii. Dar asta-i alta poveste.

Societatea nu te vrea asa cum nici tu n-o vrei pe ea. Sau, mai degraba, nu te vrea „asa”. Asa cum? Asa... lasa ca stiti voi. Nici rebel, nici tembel. Nici prea rau dar nici prea bun, nici iute dar nici... dracu! Daca nu-i iute atunci cum dracu e? „Iute la manie si degraba varsatoriu de sange”. Da! Asa ar fi fost bine. Ar fi fost bine daca traiai in evul mediu. Acum? Ai fi fost doar subiect tembel de stiri si-ar fi sarit toti cretinii aia de pseudoziaristi sa-ti zmulga o declaratie:
- „Domnu, domnu, spuneti-mi va rog ce ati simtit in momentul in care ati fost degraba varsatoriu de sange?
- Paiii, io stiu! Habar n-am. Nu cred ca judecam cu capu meu in acele momente” Un ziarist mai destept (dar nu exista asa ceva ca acolo se duce scursura pseudointelectualitatii din pseudoconteporaneitatea pseudoanilor pe care-i traim) ar fi intrebat „Da’ cu capu’ cui judecati?”. Ei insa, CU SIGURANTA, te-ar intreba „dar ce ati simtit cand ati fost degraba varsatoriu de sange A DOUA OARA?”.

Oamenii-s imbecili. Suntem inconjurati de nulitati absolute. Zero barat peste tot. Asa o fi fost tot timpul? Sunt eu un nostalgic timpuriu? Nu reusesc, sau nu mai reusesc eu sa descoper faţa buna, partea plina a paharului.

Eram azi in Mall – o da! asta-i MONUMENTUL CONSUMATORISMULUI (nu exista cuvantul asta, stiu)! Mall-ul. „Mall-isti am fost, Mall-isti sunt (em) incaaa si vom fi-neamul romaneeesc” – si ma uit la cretinii (pardon de expresie) de langa mine. Mai multi indivizi si individe pe la vreo 25 – 30, toti imbracati dupa ultimele standarde acceptate la o astfel de „passeggiata on the cat walk-ul” culoarelor „monumentului”, toti cu feţe aparent tinere dar expresii batrane. Si stiti de ce? Stiti de ce pareau ca aveau creiere de 100 de ani. Pentru ca au acceptat valul. I-a luat „contemporaneitatea” si pe ei. Nu mai sunt decat mici piese de domino pe care sa le aseze „marea vointa” a colectivitatii. Sa le puna in ce forma vrea ea, sa le dea orice aspect, sa creeze orice piramida „in plan” (in plan, cum altfel! asa, de suprafata, de ochii lumii. O spoiala, sa fie acolo! Pai ce, vroiati „capodopere universale”, lucruri profunde, creatii „in spatiu”, creatii adevarate?) pentru ca apoi sa-si darame creatia, sa impinga cu efortul „minim suprem” – daca exista asa ceva - doar cu un varf de UNGHIE, prima piesa din domino, primul narod, intaiul imbecil (sau imbecila, de ce sa fim – am uitat cuvantul – persoana care discrimineaza femeile pe motiv ca sunt... femei) si sa-i darame astfel pe toti. Unul dupa altul, pe rand si toti deodata. Si de la mai multe capete. Sa fie recordul record!

Piese de domino. Asta sunt!

Piesa asta de domino avea o mare curea cu dita’i catarama pe care scria, nici mai mult nici mai putin decat „Playboy”. Of Doamne! Multi prosti mai sunt pe lume, cum zice mama. Piesa de langa el, felina, deh! era o „barby” varianta bruneta, imbracata in bluza galbena si cu parul lung si des si stralucitor intr-un anume fel (nu stiu cum, ca nu era data cu gel) dar incarliontzat asa gen afro. Sau dracu s-o ia! (sau s-o pieptene – asta daca ar reusi pentru ca nu stiu cum s-ar putea descurca cineva in milioanele alea de carlionti fie el cat de drac!). Clar! Era super inteligenta si ti-ai fi dorit sa-ti petreci restul vietii langa ea. Doar cu ea. Sa-i asculti ganguritul ei dulce, ciripitul ei divin despre cum se va duce ea la shopping si-ti va cheltui banii ca sa arate bine pentru amantul pe care amandoi il cunoasteti.

Offf!

Am degerat. Am degresat. Am digerat. Am degrevat. Aaaaaaaaam DIVAGAT.

Da, am divagat dragele mele barby cu minte de plastic si dragii mei barby-tzoi cu catarame inscriptionate „playboy”.

Vorbeam despre lumea innebunita si despre imposibilitatea de a fi fericit. Si despre cine e de vina – „cine-o fi de vinaaa, cine-o fi gresit...”. Si, in punctul asta, m-am grabit sa dau vina pe lume, pe contemporaneitate, pe „marea vointa” a colectivitatii. Asa sa fie? Asa sa stea treaba?

Ce ne separa pe noi „astilalţi”, astia mai cu capul pe umeri, astia care nu acceptam sa fim simple piese de domino in jocul mondial al universului, astia care mai avem un pic de creier pe care lichenii refuza sa creasca pentru ca nu le vine asa de bine la socoteala si pentru ca gasesc un sol mai „convenient” in alte minti mai „putzintele”, ce ne separa pe „puţinii noi ramasi in viata” de restul hoardelor inregimentate in malluri? De ce n-am accepta si noi „fericirea” mall-istilor, de ce n-am fi simple bovine rumegatoare de nimicuri nedigerate de o minte mai ascutita? Pentru ca, hotarat lucru, par „fericiti”. Par OK. In lumea lor de plastic cu sufletul lor compus si el din piese de domino par OK. Se simt bine in pielea lor strans incercuita de o curea cu catarama „playboy”.

In timp ce noi...

In timp ce noi CE? Cum ar zice o buna prietena (Alexandra).

In timp ce noi „stam si plangem rasul de asta vara”.

Plagem pe dracu. Nici lacrimi nu mai avem. Stagnam si noi impreuna cu intreg universul. Ii facem si noi pe plac „marelui destin” ca poate, poate s-or lipi si de noi vreodata niste licheni mai aticari. D-aia mai de la nord, mai de-aproape de cercul polar ca aia-s mai „picky”, nu se prind ei de oricine.

Ei da! M-ati prins. Sau m-ai prins, Alexandra (ea oricum e foarte desteapta si i-ar sta foarte bine in postura de judecator suprem al universului. Chiar as avea incredere in sentintele ei: „TU! Dobitocule. Ei, da, tu. Paplicule. Esti si o sa ramai toata viata un terchea berche, un linge blide maţe fripte. Macar la nivel intelectual o sa ramai asa. Adica un mare paplic. Iar tu, asta mai din dreapta, tu cred ca mai ai o sansa”. Zau! Nu glumesc. Chiar as avea incredere in sentintele ei). Si eu... si noi am vrea sa fim „inregimentati”. Dar in alt fel. Nu oricum. Nu asa.

Vrem, vrem, vrem, vrem, vrem, vrem...

Vrem drept la fericire. Vrem o sansa la fericire. O sansa din partea soartei („we want faith to give us a brake”).

Lasa-ne doar un pic de loc, lasa-ne SOARTO, lasa-ne LUMEO fereastra crapata doar puţin, un pic de tot, doar puţin. Te ruuugaaaam! Sa ne uitam si noi putin, sa tragem cu ochiul, sa mirosim, sa avem senzatia ca o data o sa putem fi fericiti. Atat! Atat! Cerem prea mult?

E prea mult, nu-i asa? Stiam eu!

Noi n-o sa fim niciodata fericiti. Cel mult o sa fim bucurosi ca-i putem observa pe cei din „restul hoardei” traindu-si fericirea lor de plastic, fericirea lor de domino. Si o sa fim bucurosi gandindu-ne ca noi nu am acceptat o astfel de fericirea „de mucava”. Si chiar daca sufletul nostru o sa ne doara, si chiar daca si noi o sa simtim ca suntem simple piese de domino in marele joc la soartei, macar o sa fim impacati cu gandul ca noi STIM.

E altceva. Noi ne-am dorit altceva. Toata viata o sa fie astfel. Vrem, vrem, vrem, vrem altceva. Cuget deci exist si totul e bine in cea mai buna dintre lumile posibile. Parca asa suna, nu? Ne vom crea un soi de lumea a noastra in care sa ne intoarcem sa ne lingem ranile dupa fiecare „excursie” in lumea „restului”.

Exista dupa parerea mea trei categorii principale de oameni: unii, foarte, foarte putini, fericiti la modul sincer, onest; o fericire adevarata, fara sa fie intinata de nimic mincinos, de nimic fals, de nimic tras de par, exista apoi marea, foarte marea majoritatea a oamenilor care traiesc fericirea de plastic de care vorbeam mai sus, si mai exista, intr-o proportie mai mica, oameni care aspira spre o fericire sincera, care realizeaza ca-s sanse infime sa ajunga acolo, care detecteaza fericirea de „mucava” a celor din grosul turmei, o stiu, ii cunosc semnalmentele, poate au si trait-o un pic intr-un moment sau altul al vietii, nu vor accepta niciodata o asemenea fericire de plastic si, prin urmare, raman intr-o situatie de „pat” sau pat strategic.

va urma (poate)