Visul Venetian

„Buna,
nu intentionam sa pastrez discutia la un nivel impersonal. Sunt exact inversul unei astfel de persoane. Am un talent deosebit sa ajung repede in sufletul omului :) uneori asta e enervant... mai mult pentru mine pt ca rezultatul e ca oamenii tind sa aiba incredere in mine; prea multi cu prea multe probleme care necesita un „om pe care te poti baza”. Devine obositor desi, pana la urma, asta sunt eu. O persoana care tine f mult la mine ma atentiona „ai grija ca te irosesti!” – desi asta n-o impiedica sa se „bazeze” si ea pe mine :). Ai citit Idiotul? M-am regasit foarte mult in personajul principal, Maskin (de unde si ID-ul meu de pe Bascalie). Eu nu prea cred in teoria „irosirii” ba, dimpotriva, sunt de parere ca pe masura ce dai mai mult „izvoarele sufletului” devin si mai „nesecate”. Am adus discutia pe un teritoriu romantic si enigmatic si nu-mi place :D
Apropos de Maskin, initial am vrut sa-mi iau ID-ul Raskonlnikov dar... un alt deshtept s-a trezit mai devreme. Mi-a placut enorm Crima si Pedeapsa (de altfel sunt mort dupa Dostoievski); niciodata n-am trait o carte la o intensitate atat de mare, parca alergam printre pagini, parca fugeam nebuneste printre ideile romanului fara sa ma pot opri ca sa-mi trag sufletul, parca fugeam cu ochii iesiti din orbita de oboseala si, totusi, eram incapabil sa ma opresc din cursa nebuna. Parca imi bagasem degetele in priza si ma zgaltaiam, si-mi clantaneau dintii, si-mi iesea fum din cap neputand sa ma desprind din „electrosoc”.
Si Procesul lui Kafka... ce frumos in absurditatea lui. Si cat adevar: daca stai sa diseci firul nu in 4 ci in 1000, pana la urma la modul asta de a judeca sistemul (din care noi toti facem parte) se ajunge... Mie mi s-a facut rau fizic cand l-am citit (chiar ma sufocam, simteam ceva greu in piept si nu puteam respira, eram claustrofob, etc). Ciudat! De curand mi-a picat in mana Procesul si am recitit cateva pagini si am vrut sa mai fiu sado maso o data si sa-l recitesc. Dar nu-mi place sa merg cu 2 carti in acelasi timp asa ca, de indata ce termin Umiliti si Obiditi...
Spune-mi, crezi in „suflete pereche”? eu le zic „special soul mates” oameni diferiti dar care totusi pot comunica intr-un mod straniu, se gandesc la aceleasi lucruri (absolut fara nicio legatura cu „realitatea concreta” a momentului) in cele mai ciudate momente si contexte.
Mai nou ma pasioneaza visele (fie ele frumoase sau cosmaruri). Daca vrei, o sa-ti povestesc „visul meu venetian”...

Sper ca persoana careia i-am adresat aceste randuri sa nu se supere ca le folosesc drept preambul al povestioarei mele.

La „visul venetian” voiam sa ajung. Deci, sa incepem...

Masti, costume, oameni perversi, obsceni, degenerati si, in acelasi timp, extrem de politicosi, distanti intr-un fel... demn. Sunt aristocrati. Aristocrati perversi, sau pervertiti doar pentru scurtul timp al Carnavalului, insa tot aristrocrati raman. Sangele albastru apa nu se face.

Am intrat cu capul inainte in lumea asta ciudata, in universul mistic al Pietii imense, inconjurata de Catedrala cu cei 3 cai asezati oarecum pe frontispiciu, cai despre care se spune ca au fost „rechizitionati” de Napoleon la un moment dat (a stiut el ce a stiut), de nu stiu ce Palat mediteranean imens, de Muzeu, de Mediterana insasi si de alte cladiri imense. Perversii aristrocrati se simteau ca „pestii in apa” in toata acesta glorioasa scena. Defilau, zambeau, ofereau mici momente de „pozat”, discutau intre ei, se asezau la un espresso ca sa filozofeze pe teme abstracte...

O astfel de lume te dezgusta dar ti se pare si atragatoare. Iti da fiori pe sira spinarii dar si gadilaturi placute, senzatii dulci de anticipare a placerilor de tot soiul pe care te astepti sa le experimentezi odata cu „impactul venetian”.

Am trecut marele pod arcuit de la gara – singur pod modern din toata Venetia, din cate mi-am dat eu seama – pod ce desparte continentul de „insula”, modernul de vechi si autentic, realul de ireal. Si nu exagerez, din concret am intrat in fantastic pentru ca, pe toata perioada sederii mele in Venetia, n-am simtit nimic altceva decat ca, de fapt, nu as fi acolo, de fapt nu eu sunt cel care merge pe trotuarele ce marginesc frumoasele canale, pe micile poduri ce le traverseaza, pe gangurile si pasajele interminabile, calustrofobe, extraordinar de frumos marginite – de o parte si de alta – de caldiri cu exact acelasi fel de intrari, ferestre si paravane, exact acelasi model de sonerii, cutii postale si inscriptii cu numele locatarilor si moristi de vant la balconasele ce se conturau frumos, balconase avand stiluri identice sau echivalente de la o cladire la alta.
NU EU traversam pasajele claustrofobe pentru a ajunge la „luminita de la capatul tunelului” descoperind frumoase piatzete, cu largimi odihnitoare, placute privirii, spatii in care, in sfarsit, patrunde lumina soarelui ca sa descoperi parca, un pic de caldura, de viata si de... real, dar doar putin, putin de tot, doar atat cat sa-ti dai seama ca inca nu ai luat-o razna complet. Piatetele sunt marginite de bisericute, mai mici sau mai mari, de catedrale, mai mici sau mai mari, catedrale cu fatade mai mult sau mai putin bogate, dar intodeauna frumoase si croite toate dupa exact acelasi stil, cu gorgoni si monstrii si capete de leu, si statuete reprezentand ingerasi, sau ingeri decazuti, piatzete avand in mijloc mici fantani arteziene sau doar fantani normale, sau doar bancute pe care sa te poti odihni, sau doar un copac, UNUL SINGUR. Unic, frumos, demn, batran, aristocrat pur sange si el, fara indoiala!

Nu eu eram cel care pasea pe dalele de piatra perfect lustruite de pasii sutelor de ani ce au trecut peste ele. Eram intodeauna la cativa metri inaltime, plutind deasuprea celui care se deplasa jos, pe strada, alaturi de prietenii mei, si care semana izbitor cu mine.


Senzatia mea CONTINUA (si, inca o data, chiar asta am simtit pe parcursul celor 3 zile si 4 nopti petrecute acolo) a fost aceea ca eu de fapt ma deplasez pe peretii cladirilor (cladiri ce te insoteau pretutindeni, in dreapta sau in stanga, pe oriunde te-ai fi deplasat, la o distanta mai mare sau mai mica de trotuar, crescute direct din canal, sau direct din Mediterana, sau incojurand piatzetele). Aveam senzatia ca eu merg perpendicular pe suprafetele cladirilor; perfect normal, natural, firesc, fara nici un fel de efort, insotindu-mi prietenii ce se deplaseaza „omeneste”, impreuna cu restul lumii, perpendicular pe trotuare, poduri, stradele si pasaje.

Merg perfect relaxat pe peretii cladirilor, uitandu-ma cu atentie la ce fac prietenii mei jos pe trotuar, urmarindu-l, de asemenea, si pe individul care se deplaseaza alaturi de ei si care seamana izbitor de mult cu mine, tragand cu ochiul, din cand in cand, in casele ventiene sau doar oprindu-ma in dreptul vreunui balcon ceva mai maricel, ca sa ascult ce-si spun un el si o ea iesiti sa bea un espresso si sa se incalzeasca la putinul soare care razbate pana la ei.

O astfel de Venetie nu e niciodata romantica. Eu nu am gasit-o, ABSOLUT DELOC, romantica. Misterioasa, insapaimantatoare, da. Perversa, desigur! O Venetie de o misterioasa perversitate.

Era suficient sa te uiti la toti „aristocratii” costumati de ocazie, la imbracamintea lor bogata si grea (de catifea groasa), la coafurile demente, la perucile dezgustatoare, la stratul gros de fard aplicat din plin pe obraji, frunte si gat, la rosul pervers pe care-l purtau pe buze si ei, si ele, chiar si copiii lor, la cismele din piele sau pantofiorii delicati purtati atat de „ele” cat si de „ei”, incaltaminte ce intodeauna se prezenta cu un toc nesimtit facandu-i pe toti sa para mult mai inalti, mult mai deasupra plebei decat erau in realitate, la decolteurile adanci si bogate ale bine-hranitelor doamne cu sange albastru, la pistruiul negru – mai mult sau mai putin artificial – ce se ivea intotdeauna ba pe pometul obrazului, ba deasupra buzei de sus, ba langa barbia durdulie.

Intreaga lor „demostratie de forta”, intreaga „mizanscena”, intreg spectacolul atent pregatit ma ducea cu gandul la petrecerile dracesti date in cinstea lui Woland (Scaraotchii, Satana imaginat de Bulgakov in extraordinarul roman „Maestrul si Margareta”), si aranjate in cele mai amanuntite detalii de fidelii lui supusi Behemot, Fagot si Azazello, petreceri la care erau invitati toata „crem de la crem” a iadului, totii criminalii si ucigasii in serie, cei mai mari nelegiuiti de pe fata pamantului, femei fara capatai, femei care si-au ucis copiii, regi si imparati care si-au chinuit si torturat supusii, TOATA TALPA IADULUI dal capo al fine era prezenta la petrecerea Diavolului Sef. Si toti isi faceau aparitia, la baza imperialei scari la capatul careia ii astepta spre intampinare Regina Balului (nimeni alta decat frumoasa Margareta), toti ieseau din morminte in hidoasa lor infatisare de oameni morti, descompusi, intrati in putrefactie, pentru a se transorma apoi in „demni aristocrati” numai buni pentru a insufletii petrecerea diavoleasca, aristocati pe sub a caror intreaga fastuoasa infatisare se citea totusi si putreziciunea carnii, si descompunerea sufletului lor ros de chinurile iadului si de chinurile proprilor pacate savarsite.

Intr-o astfel de atmosfera am avut „visul meu venetian” despre care nu sunt sigur ca a fost vis („film” difuzat de inconstientul meu in timp ce dorm) sau doar inchipuire (rod al imaginatiei mele bogate). In mod ciudat, „evenimentele”, secventele visului se petrec de la sfarsit la inceput, de parca cineva cu puteri magice ar da timpul inapoi. Ceva in genul filmelor in care apar secvente de neinteles, aparent fara nicio logica, sub titulatura „5 minutes ago”, si dupa aceea alte imagini, alte scene care le explica oarecum pe cele dintai, dinnou cu titulatura „1 hour ago”, si asa mai departe, pana ajungi la „sursa” sau la „izvorul” care a generat concluzia primelor imagini.

Visul meu incepe, asadar, cu sfarsitul. Mai exact, cu sfarsitul meu.

In prima scena apar eu – sunt intr-un fel de beci, rece si umed, sunt batut, torturat, plin de sange si de rani ingrozitoare, legat cu lanturi ce ma sustin pentru ca eu nu mai pot sta in picioare dar constient totusi - uitandu-ma la monstrul hidos ce m-a sechestrat, un animal ingrozitor cu copite, labe uriase si solzi verzui. Realizez ca-mi traiesc ultimele clipe. Tot ce mai vad este imaginea inspaimantatoare a monstrului care se napusteste asupra mea smulgandu-mi capul (o astfel de scena apare si in „Maestrul si Margareta). Gata! Negru. Nimic. Vid! Sunt mort.

Cu 20 de minute inainte.

Sunt eu. Semiconstient. Destul de grav ranit dar fara sa simt prea multa durere. Tot ce vad este o bucata de cer rece de februarie, cer innorat ce abia se distinge prin spatiu lasat liber de acoperisurile caselor venetiene, case aflate de o parte si de alta a interminabilelor pasaje si ganguri claustrofobe. Aud un fornait greu, un fel de respiratie groteasca a cuiva sau a... ceva. Si mai aud si chicote si rasete, parca si gemete de placere, si crampeie de fraze, si cuvinte obscene, si bucati muzicale: sunete amestecate ale desantarii si desfranarii aristocratilor obsceni si perversi care nu par a fi foarte departe de mine sau de ceea ce mi se petrece. Dintr-o data imi simt ceafa lovindu-se violent de o bordura si tot „peisajul” vizual si auditiv se intrerupe brusc - pentru o clipa doar - pentru a reveni iar foarte rapid si a disparea dinnou la fel de iute pe cum a aparut in momentul in care ma lovesc dinou. In clipele intermitente de constienta pot sa observ o cefa si un umar acoperite cu solzi, hidoase. Din umar ies un fel de colti scarbosi. Abia atunci realizez ca ceafa, umarul acoperite cu solzi si respiratia groteasca apartin unui monstru, ca eu sunt tarat de acest monstru care m-a insfacat de un picior tragandu-ma astfel fara prea mare efort, ca rasetele si bucatile muzicale apartin „desfasurarii de forte” a aristocratilor din Marea Piata aflata la o foarte mica distanta, si ca loviturile in ceafa au fost oarecum „self inflicted”, pentru ca monstrul m-a tarat pe un pod cu trepte ce traverseaza unul din canalele Venetiei, iar eu nu mai sunt in stare sa-mi tin capul drept (din cauza ranilor), rezultatul fiind ca se balabane necontrolat la cel mai mic hop. Ultimul lucru pe care-l simt sunt loviturile in ceafa ale unei noi serii de trepte ce duc intr-o grota, sau beci (stiu asta pentru ca, in timp ce mi se balabane violent capul de treptele podului, vad apa canalului la nivelul dalelor iar asta inseamna ca ma indrept spre partea cea mai de jos a cladirilor Venetiei). Monstrul ma azvarle cu putere (de parca as fi o papusa din carpe) intr-unul din zidurile beciului. Ma invart ca un bumerang indreptandu-ma cu viteza spre zid si ... nimic, negru. Mi-am pierdut cunostinta.

Cu 5 minute inainte.

Sunt in Marea Piata admirand dezgustat si incantat in acelasi timp Carnavalul in toata splendoarea lui: muzici de Bal se aud si se intrepatrund din diverse colturi ale spatiului imens, aristocratii imbracati la cel mai festiv tzol au venit sa se etaleze si sa epateze. Unii rad, altii danseaza, unii isi beau espresso, altii deja s-au apucat de ce stiu ei sa faca mai bine. Sunt obsceni, sunt perversi, sunt grotesti, sunt demni de mila dar si gratiosi in acelasi timp. Sunt si un pic inspaimantatori pentru ca, de multe ori, ma privesc cu... pofta.

Privesc oarecum nelinistit tot acest spectacol pentru ca simt ca nu prea „cadrez” cu restul peisajului. Raman totusi pentru ca astept ceva... sau pe cineva. Dintr-o data privirea imi e atrasa de un lucru straniu. Ceva verzui. „Ce dracu! Iar am vedenii”. Ma indrept spre locul unde mi s-a parut ca vad acel ceva straniu, mai ales ca e mai retras de restul agitatiei aristocrate intrucat e unul din multele intranduri stramte ale numeroaselor pasaje si ganguri claustrofobe ce canalizeaza intreg puhoiul de oameni din intreaga Venetie spre Marea Piata si invers. Un intrand insa mult mai linistit. Aproape ca nu-i deloc circulat. Probabil ca duce spre vreo fundatura si din acest motiv nu e strabatut de atat de multi oameni cati curg prin celelalte.

Privesc cu atentie colturile cladirilor ce strajuiesc misteriosul intrand al gangului pustiu si intunecos, enervat totusi pe faptul ca, desi sunt singur singurel in acea parte a Pietei, muzicile amestecate de Bal, rasetele, cuvintele desantate, tot zgomotul Carnavalului imi inunda creierul nelasandu-ma sa ma concentrez. Nu mai pui ca daca ma intorc o sa pot „gusta” si vizual intreg spectacolul. Raman asadar cu spatele la Piata sa privesc ciudatele statui in basorelief ce impodobesc fatadele celor 2 cladiri, si mai ales colturile cladirilor. Sunt foarte ciudate. Zimtate intr-un anumit fel. De marmura si parca nu. De gresie si parca nu. La un moment dat mi se pare ca ar fi chiar dintr-un soi de aluat. Ma apropii si pipai ca sa-mi dau seama din ce dracu sunt construite colturile alea stranii. Dinspre gangul intunecos aud un fornait ciudat, un fel de respiratie a unui animal mare insa imediat zambesc intrucat, in spatele meu, dinspre piata, aud vocea placuta, cristalina, atat de asteptata, care ma striga: „Cristi! Privet Cristi! Kak tebia dela?” Ma intorc spre Piata si o vad. Pentru o clipa numai intrucat ceva greu m-a lovit in moalele capului. Nu mai stiu de mine.

Cu 1 ora si 30 de minte inainte.

Sunt in fast food-ul zgripturoaicei de sud cooreence (din acel fast food am cumparat prima felie de pizza imediat dupa sosirea tarzie in noapte la Venetia. La acea ora era singurul loc din Venetia de unde puteai cumpara ceva de mancare iar noi eram rupti de foame si inghetati de frig. Zgripturoica s-a uitat chioras la noi pentru ca intrasem in localul ei cu paharele de bere cumparate cu 5 euro bucata de la un alt bufet. „No stay! No stay! Only to go!” a scheunat javra intr-o engleza pricajita in momentul in care am vrut sa asezam paharele pe una din mescioarele speluncii ca sa mancam feliile de pizza cumparate de la ea).

Sunt cu prietenii, in picioare, in jurul unei mescioare, asteptand sa se incalzeasca in cuptorul cu microunde bucatile de pizza cumparate. O vad dinnou pe ea. Ce frumoasa e. Blonda, ochi albastrii, rusoaica.
Ma duc la ea si o intreb: „Spune-mi, te rog, de ce rusii nu vor putea fi niciodata cuceriti?” „E simplu! Pentru ca Dumnezeu este rus. Nu are cum sa nu fie rus. Si daca nu e rus get beget s-o fi rusificat si el de cand isi face mendrele prin tara asta imensa. Gandeste-te putin! Unde altundeva ar mai avea atata loc, atat de mult spatiu cat o avea nevoie un Dumnezeu, decat in Rusia? Dumnezeu este rus, ne apara si de aceea nu vom putea fi niciodata cuceriti!”. „Eu cred ca de vina sunteti voi, rusoaicele. N-are cum sa nu fie asa! Cand ai asemenea fete in tara ta cum dracu sa nu te bati ca un zmeu ca sa le aperi? Patrie, Mama Rusie, Dumnezeul Ortodox! Vax! Pe barbat pune-l sa lupe pentru patrie, Muma Rusie sau Dumnezeu si o s-o faca cu mult curaj. Daca dragoste nu e nimic nu e; pune-l sa lupte pentru o femeie, pentru femeia pe care o iubeste si o s-o faca si cu suflet! Cine sa va-nvinga atunci? Aintz, tzvai, politzai! Nemtii!? Americanii?! Chinezii?! Primii nu stiu decat precizie si rigurozitate, ceilalti cunosc doar valoarea banului si a planificarii, iar ultimii au invatat doar sa le reproduca papagaliceste: "Precizie si Planificare Made in China". Dumnezeu nu e rus insa voi, rusoaicele, sunteti dracu gol! De aceea Rusia nu o sa fie niciodata cucerita”.

Am discutat asa mai bine de o ora.

Ce frumos! Gata, am intalnit-o! Pe ea. Pe „aceea”. De cand o cautam: inteligenta, spontana, super haiosa, frumoasa de mori. Si rusoaica!

Am schimbat numerele de telefon si am convenit sa ne intalnim peste un sfert de ora (timp in care ea urma sa-si lase bagajul la hotel, hotel ce era situat chiar vis a vis de Fast Food-ul zgripturoaicei de sud coreeanca) in Marea Piata. Cum nu stiam niciunul niciun punct de reper, am hotarat ca, in eventualitatea in care nu ne gasim, sa ne sunam si sa ne furnizam atunci un punct de reper care ne sare in ochi.

Ce fericit! Ce fericit sunt! M-am indragostit.

Imi iau ramas bun de la prieteni, rugandu-i sa-mi duca ei micul bagaj la hotel. Ei mustacesc si fac glume cu subanteles. Le zambesc fericit si ma indrept agale spre Marea Piata...


Cu doua ore inainte.

Sunt cu prietenii mei. Tocmai am coborat din autobuzul ce ne-a adus de la aeroport. E tarziu. E frig si mi-e foame. E si ceata.
Traversez modernul pod ce leaga continentul de „insula”.

O vad pe ea. „Ce frumoasa e”
E rusoaica pentru ca o aud vorbind si razand cu prietenii ei.

Am auzit-o si am vazut-o chiar din clipa cand am pasit in ireala Venetie, chiar in momentul in care am facut primul pas pe dalele de piatra perfect lustruite de pasii sutelor de ani ce au trecut peste ele, parasind modernul pod al Garii, pod ce leaga Continentul de „Insula”, concretul de imaginar.

„Ce fata frumoasa!”

Hotaram sa dam intai o raita prin Marea Piata intrucat e destul de aproape. Intre timp poate gasim ceva de mancare. Abia apoi o sa ne cazam.

Traversam intortocheatele labirinte ale pasajelor si gangurilor claustrofobe, marginite de siruri nesfarsite de case frumoase dar reci, toate in acelasi stil, trecand peste poduri mici, apoi pe trotuarele ce marginesc canalele si care sunt marginite, la randul lor, de alte siruri nesfarsite de case identice, ajungem in piatzete imprejmuite de biserici sau catedrale, prin alte pasaje si alte ganguri, la stanga, la dreapta, inainte, peste tot, ca sa intram in sfarsit in Marea Piata. E inundata de lumina, de bogatie, de opulenta, de „aristocratism” si de aristocratii insisi. Nu sunt prea multi. Probabil ca inca nu e ora lor. Se aud totusi muzici de Bal. Mai multe in acelasi timp. E ciudat pentru ca muzicile se aud si se intrepatrund din diverse colturi ale spatiului imens si nu mai intelegi mare lucru. Un fel de bombardament auditiv selectiv intrucat, datorita faptului ca piata e destul de goala, pot auzi clar atat muzica cat si rasetele sau cuvintele rostite ceva mai tare de catre orice „locatar” al pietei. Marea Piata are o acustica perfecta.

E ceata, mi-e frig, mi-e foame si totusi sunt putin distrat. Mai am vag in memorie amintirea dulce a chipului frumos al rusoaicei de adineauri. „Oare o s-o mai vad vreodata?”. M-am indepartat putin de prietenii mei, mergand visator, fara tinta, prin imensa Piata, dribland cele cateva grupuri de aristocrati. Fara motiv, imi indrept privire spre un colt pustiu al Pietei, mai exact spre un straniu intrand format intre doua cladiri. E foarte intunecos si spooky. De acolo nu vine nimeni si nici nu vad pe cineva indreptandu-se spre acea parte a Pietei. O fi un intrand in vreun pasaj care nu duce nicaieri. Un „dead end” cum zic americanii. Tresar pentru ca mi s-a parut ca vad un umar cu solzi verzui din care ies un fel de colti. Imediat o aud insa pe EA, vorbind ruseste si apoi razand. Ma intorc ca s-o vad in coltul opus al pietei pierzand-se pe unul din pasaje in nesfarsitul labirint Venetian. Dau sa fug dar realizez ca e in van: n-o s-o mai gasesc si o sa ma ratacesc si de prietenii iar eu nici macar nu stiu cum se numeste hotelul nostru. Ce pacat. As fi putut sa-i vorbesc. Ma indrept dezamagit spre prietenii mei. Trec pe langa o familie de aristocrati: el, ea si 2 copii. Toti sunt costumati. Copiii se zbenguie, rad si tipa „Monster, Monster” fiecare facand haz de masca hidoasa a celuilalt. Tresar dinnou aducand-mi aminte de vedenia de adineauri si-mi intorc instantaneu capul spre acel colt pustiu al Pietei. Nimic. Nu se misca nimic. „Am innebunit, dracu! Am vedenii!”

read more

PRINTUL CERSETORILOR

Poate as vrea sa lovesc. Sa dau cu pumnul, sa zbier, sa urlu, sa-mi ies din minti. Macar o data. Sau macar de data asta. Poate as avea dreptate. Eu niciodata nu am dreptate. Niciodata nu am avut si niciodata nu as avea. In orice confruntare verbala, am plecat, plec si voi pleca de la DATUL acesta, de la concluzia evidenta ca, luand in considerare modul de constructie al sufletului meu, eu nu pot avea ultimul cuvant. Eu nu pot avea dreptate.

Ne batem in discutii ideologice incercand sa aducem argumente, sa motivam o lipsa, un gol, un spatiu vidat ce s-a strecurat dintr-o data intre noi. Intre doi prieteni. Doi prieteni adevarati...

Dar nu-i nimic. „Viata merge inainte”. Nu zic asa cei mai mari filozofi ai contemporaneitatii? Asa zic si eu si asa o sa zici si tu. O sa zicem impreuna incercand sa credem sau sa ne mintim ca o sa fie bine. Ca nu ne va afecta, ca o sa putem trece si peste asta.

Poate o sa trecem DAR...

Daca m-am priceput vreodata la ceva, „cevaul” asta a fost sa „empatizez”. Uneori ma urasc pentru asta. M-am saturat sa tot simt prin ce trec ceilalti, sa-i tot inteleg, sa le fiu alaturi, sa le spun o vorba buna, sa fiu mereu punctul de echilibru. Mi-ar prinde bine putin egoism. Ce bine mi-ar prinde...

Ce m-ar mai iubi atunci „egoistii” din viata mea pe care eu, acum, in prezent, ii iubesc atat.

S-ar inversa rolurile. Si nici nu si-ar da seama de asta. Nici n-ar realiza „transformarea” inedita. Nici nu si-ar da seama, cand si in ce fel s-au transformat, asa, dintr-odata, din cersetori in printi. Si eu invers: din print in cersetor nemernic, spurcat, cu inima de piatra. Rau. Egoist. Egoist pana la „lacrima Maicii Domnului sculptata in piatra”. Si-ar plange, si m-ar caina, si m-ar mai si uri... din cand in cand. Nu tot timpul. N-ar avea cand. Ar fi prea ocupati sa ma iubeasca. Asa cum eu ii iubesc acum tocmai pentru ca sunt... cersetori.

Cersetori rai si cruzi in viata mea dar printi demni si marinimosi in viata altora.

E o diferenta subtila. O mica granita. Doar un paraias ce separa doua... moduri de a trai, doua vieti, pana la urma. Si iar e aici un ciudat echilibru. Si iar, si in acest caz, eu trebuie sa sustin nu doar punctul de sprijin al balantei, stalpul ce tine bratele „dreptatii” in cumpana, ci sa fiu si „ocaua” care sa echilibreze „daraua”. Generozitatea „printului” trebuie sa aiba o supapa, un echilibru, o contrapondere, trebuie sa-si gaseasca un „debuseu” in cruzimea „cersetorului”. Altfel NU SE POATE.

Nu suntem decat oameni pana la urma. Cate pretentii sa ai de la un om? Nu-i poti cere atat de mult? Nu-i poti cere „echilibru”.

Lasa-l in pace! Las-o in pace!

Sa ramana el cu bucuria lui de mandru print generos in lumea celorlati. Printul celorlalti. Printul „celorlalte lumi”.

Eu? Eu ma voi multumi cu „privirile chiorase” si injuraturile nemeritate ale „cersetorului”. Nu sunt eu „printul” lui? Nu asta mi-e rolul? Nu de aceea trebuie sa „empatizez”?

M-am nascut pentru asta! PENTRU ASTA M-AM NASCUT! Sunt printul ceresetorilor. Generos, bun, marinimos, grandios, intelegator, iertator, intelept, echilibrat, sufletist. Un milion de epitete n-ar fi suficiente sa-mi descrie calitatile.

Sunt prea obosit...

Pe de alta parte, acum realizez, nici eu nu sunt complet „echilibrat” pentru ca nu reusesc sa fiu sufcient de intelegator. Nu mai reusesc sa-mi duc pana la capat, sa-mi port crucea pana la sfarsit fara sa pun la indoiala... cum sa spun.... fara sa ma mai si intreb daca lipsa mea de indoiala, pe care eu o definesc intodeauna dupa formula „cine stie ce-o fi si in sufletul omului!”, nu e, intrucatva, indreptatita. Stindardul asta e minunat, reprezinta desavarsirea sufleteasca totala. Nu s-a inventat ceva mai frumos de cand lumea. Trebuie sa fii naiv pana la desavarsire, aproape de o „idiotenie” copilareasca pentru a „trata” atat de multe „cazuri” dupa exact acelasi „diagnostic” si cu exact aceeasi „medicamentatie”: „CINE STIE CE-O FI IN SUFLETUL OMULUI!”. Fara sa-l judeci, fara sa-l etichetezi, fara sa te intrebi de ce, in ce mod si cu ce scop a facut / ti-a facut ceva...

Dar m-am departat prea mult de la subiect... Incercam sa spun ca, daca eu asta cred, asta simt si asta aplic in atat de multe cazuri „colaterale (adica nu judec, nu etichetez, nu intreb de ce si in ce scop a facut / mi-a facut un anume lucru pe care altii l-ar putea cataloga macar o mica rautate), de ce nu mi-as trata si persoanele care conteaza, prietenii mei cu o doza infinit mai mare de „cine stie ce-o fi si-n sufletul omului”? Nu ar fi logic sa fie asa? Si incerc...

„E bucuria prietenului tau, bucura-te si tu de ea!”

Si incerc! Si de multe ori ma bucur! Si de fiecare data ma bucur. De fiecare data cand constat ca nu m-a uitat si pe mine. Ca nu e „absolut egoist” in bucuria lui si nu s-a inchis in „sfera” lui de cristal, in „coconul” perfect al sentimentelor oricarui „inceput” de orice.

Ma bucur, draga prieten, ma bucur! Sunt fericit pentru tine. Sunt fericit daca tu esti fericit. E chiar „destul de suficient”. Doar sunt printul tau, nu? Am „de toate” pentru „toata lumea”, infinit de multe pentru tine si chiar „ceva mai mult de atat” pentru mine insumi.

Dar destul cu ghilimelele ca ma doare capul si, oricum, asa cum mai spuneam, sunt prea obosit.

...”si stau si ma intreb oare ce naiba o sa urmeze”...

read more

VISUL UNEI NOPTI DE VARA (varianta mea)

pt o mai buna intelegere a mesajului ar trebui sa citesti mai intai povestioara anterioara "Huston, we have a problem!"
______________________________________

- A: De ce nu scrii despre asta?
- Eu: Despre ce?
- A: Despre oiţele tale...

Stiti ce e aia insomnie, nu? Cei mai multi dintre voi probabil ca stiti. Cunoasteti „zvarcolirea” insuportabila, chinul incredibil, durerea fizica a zecilor de minute, a orelor de efort continuu de a adormi, disperarea care ne apuca atunci cand constatam ca noi constatam ca suntem pe cale sa adormim si s-a dus dracu totul. Cat de stupid...

Insomnie

... e asa de frumos, ceva dulce ti se scurge in creier si in oasele turmentate, incepi sa „vizualizezi” filme pe care nu le mai poti controla, nu mai muti tu actorii dintr-un loc in altul, nu-i mai spui lui „... Cristi Dumitruuuu, ceeeeeeee GOOOOOOOOOOL, ce mai executie, cat rafinament, IN CRE DI BIL, EX TRA OR DI NAR, iata-l pe adevaratul urmas al lui Gica Hagi”, nu-ti mai muti tu singur pionii pe tabla de sah a imaginatiei, nu-ti mai regizezi piesele de teatru, nu mai rostesti discursul de multumire pentru primirea Oscarului alegandu-ti si schimbandu-ti unele cuvinte si fraze care ti se par ca nu-ti glorifica suficient de mult propria-ti aura de „adevarat artist nemuritor inca in viata”.

Cat de stupid... e asa de frumos cand incepe sa dea colţul samanţei de vis si, imediat, precesorul tau dobitoc din creier, in loc sa treaca pe „sleep mode”, isi da restart zicandu-ti, urlandu-ti: „hei, esti pe cale sa adormi!”.

Balci_satesc

Si-o iei de la capat, te intorci nervos pe partea cealalta, constati ca ti-a amortit toata partea dreapta, ca te doare o mana – nici nu mai stii care – ca te ustura ochii in cap de-ti vine sa-i scoti pe loc de acolo din orbite, sa-i bagi 3 minute sub un jet de apa foarte rece si inca 5 minute in congelator pentru ca apoi sa-i „reintroduci” in cap asa „cooled” „fresh” si „cristal clear”, constati ca-ti urla creierul de oboseala, vrea odihna, vrea repaos, vrea sa nu mai gandeasca el pentru tine, vrea sa nu se mai gandeasca ca esti pe cale sa adormi si, astfel sa te trezeasca. E o adevarata, curata ironie aici... curat murdar, vorba lui Nenea Iancu.

Si in acest punct?

In acest punct ai diverse alternative: prima, cea mai la indemana, e sa incepi sa numeri oiţele. Eu asa fac.

De cate ori n-am incercat...Si pentru ca nu a functionat am continuat sa rafinez numaratoarea. Am realizat o adevarata „punere in scena” – capodopera, ce mai!

Oiţele mele, pe langa faptul ca sunt si albe si negre, si dungate si vargate si-n carouri si-n macrameuri, dau un spectacol de zile mari de fiecare data cand apelez la ele. Si ce se mai chinuie saracele sa ma distreze, sa-mi distraga atentia de la restul gandurilor care niciodata nu-mi dau pace.

„Lumeeeeee, lumeeee! Circus oieritus a ajuns si-n satul vostru. Hai si veniti de ne-admirati! Spectacolisssim asa cum n-ati mai vazut!”, ţipa din toţi rarunchii la palnia ce tine loc de portavoce un berbecuţ cu lana maslinie, spicluit, oaches, cu coarnele intoarse intr-un mod mai dichisit, cu joben si monoclu, si care, in mod straniu merge DOAR pe picioarele din spate... sau pe copitele din spate. Nu conteaza! E biped ca tine si ca mine.

„Ieftinuuuus, ieftinuuuuuuuuuuuus, lume, lume! Hai si dati gramada sa prindeti locul al’ bun. Eftinus si bun: doar 2 banuţi reprezentatia! Sari cu banu’, omule! Ce mai stai! 2 banuţi in schimbul "panseurilor tale de 2 lei" ti se pare muuuult?”

Si ce se mai strange gura casca. Si ce se mai inghesuie babele cu broboade negre trase pe ochi, acoperindu-si gura cu palma mainii drepte sa nu li se vada dintii stirbi, mana pe care o duc apoi streaşina la frunte sa nu le intre soarele in ochi, sa vada „comediile” mai bine. Ce-si mai faţaie fustele din panza usoara fetele de maritat sau alea de-abia maritate prin fata junilor primi, rosind si chicotind la glumele desucheate ale acestora. Iar ei sunt toti cu mustati negre-negre, toti spatosi, toti plesnind de sanatate si voie buna. Ce se mai zbenguie puştimea, ce mai zbiara, ce mai urla, ce mai rad, ce-si mai dau coate, ce se mai imbrancesc, ce mai trante, castane, faulturi, hepuri, „broaste”, „ace si torturi chinezesti”, carate-n beregata isi mai aplica, ce se mai cocoaţă in copaci ocupand locurile cu cea mai buna priveliste... Ce mai balamuc!

Si spectacolul incepe. Reprezentatia a pornit.

Petrecerea_continua

Intai mieluselele si mielutii cu lana mica carliontata. Dragutii de ei... Iata-i ca sar peste parleaz. Sar normal asa cum sar oile in visul oricui: se aseaza la linia de start – cam la 5 metri inapoia parleazului – se cabreaza incordandu-si piciorusele plapande, incovoind-si spinarile si, pac! o zbughesc ca din pusca spre saltul de 8 la executie tehnica si 9 la impresia artistica. Aterizarea-i buna desi starnesc cam mult praf dar si mai multe aplauze, simpatie si entuziasm din partea spectatorilor. Si din partea mea. Si eu ii aplaud. Din gene. Clipesc repede – repede in semn de multumire si apreciere. Urmeaza exercitiile la dublu, apoi la triplu si chiar cvatruplu: cate 2, 3 si apoi 4, mieluseii si mieluselele executa salturi sincronizate „in grup”. Ce simplu! Ce frumos!

„Vezi fă, asta numesc io precizie!” ii zice Nelu neveste-sii, Marghioala, in momentul cand, asa, ca din intamplare, dintre copiii buluciti sub copaci (cei care n-au mai avut loc sus pe crengi) o zbugheste spre grupul celor 4 aliniati la start, un iedut negru cu stea alba in frunte, ca sa-i ajunga si sa pornesca impreuna spre saltul cvintuplu, care incheie numarul.

„Vezi mă Nelule, asta numesc eu ipocrizie!” imi spun in gand...Nelu si Marghioala... Ce prosti! Habar nu au sa vada frumosul in simplitate. Dar ce pretentie sa ai de la ei, doar sunt reprezentantii de seama ai middle class-ului satesc, mandrii detinatori ai pozitiei mediocre in orice fel de companie, societate sau clasament.

Dar sa-i lasam pe Nelu si pe Marghioala. Urmeaza al doilea numar.

Ce mai taraboi frraaaaaatee! Oi si berbeci si capre si magari si catari si caini ciobanesti si altii de pripas, iezi, capre si ţapi, lupi imbracati in oaie, oi deghizate in lup, toti impopoţonati in culori imposibil de combinat si de conceput, toti costumati: unii saltimbanci, altii mimi, unii inghititori de sabi, altii care scuipa flacari, unii clovni, altii gimnasti, unii impingand dement scaune cu rotile, altii conducand masini de pompieri in miniatura iar altii transportati pe targa, unii la trapez, altii pe sarma... Toti, toti dau navala prin mijlocul spectatorilor, chiar printre toti gura casca: printre picioarele celor care stateau mai cracanat, despartindu-i pe cei care stateau mai apropiat, imbrancind, ingesuind, rasturnand cu curu-n sus mosii basinosi, ingrozind babele stirbe, facand-le sa scuipe-n san si sa-si faca cruce, speriind fatucele si copiii...

Aoleoooooo, ma doare capu de punerea asta in scena! Asta chiar ca n-o sa ma ajute sa adorm.

Hei! Dar ce-i asta? Taraboiul parca s-a mai linistit, mijlocul poienii parca s-a mai eliberat, mosii si copiii tavaliti prin ţărană se ridica si toata gura casca ramane... cu gura cascata.
Ei, da! Asta da priveliste, asta da scena de povestit la nepoti pentru ca, dintr-o data, aparura de nicaieri parca – mergand coordonat intr-un pas lateral, asemeni crabilor - 8 berbeci grasi, burtosi si parosi (flocosi sau lanosi, daca preferati), ţopăind pe picioarele din spate (draci, si asti-s bipezi!), inşiruiti si tinandu-se de maini sau picioarele superioare - daca e sa respectam anatomia ovina, dar hai sa le zicem maini ca sa ne fie mai usor – dar cum? cu mainile in x: primul berbec (capul de coloana) tinea cu mana lui dreapta, intinsa peste imensa burta, mana stanga a burtosului de langa el, in timp ce mana dreapta a celui de al doilea burtos e intinsa-n x spre stanga urmatorului grasun paros si asa mai departe. Merg pe varfurile copitelor!? lin, coordonat, in pas de balet, pe muzica din Lacul Lebedelor, ridicandu-si graţios si greţos in acelasi timp genunchii asa cum fac balerinii profesionisti, zambind intr-un mod cretin si balabanindu-si partea de sus a corpurilor la stanga si la dreapta in timp ce se deplaseaza lateral in mersul lor de crab. Au coroniţe pe frunte si sunt imbracati in ştrampi si „body”, care ţipă pe suncile si burtile lor de stramte ce sunt, si poarta rochiţe TUTU infoiate.

Eu mor de ras (in gand bineinteles, ca doar n-oi fi nebun sa ma apuc sa hohotesc in gura mare si sa-mi sperii si mai tare somnul pe care tot incerc sa-l ademenesc) observandu-i pe Nelu si Marghioala cum au ramas „masca” la privelistea de mai sus. Lui Nelu ii scapa paharelul de ţuica din mana si Marhioala a uitat sa mai molfaie din ciubuc. Nici unul nici celalalt nu stie cum sa reactioneze desi parca le-ar veni si lor sa rada, sa se prapadeasca de ras, sa se tavaleasca pe jos tinandu-se de burta, sa moara de ras asa cum fac toti ceilalti. Si totusi, puritanismul lor de demni reprezentanti ai middle class-ului satesc, ideile lor putine, stramte, limitate si preconcepute, toate astea le spun ca nu prea ar fi bine, nu prea s-ar face, nu prea ar cadra cu rangul lor de mari maestrii ai artei mediocritatii sa rada si ei pe saturate la o astfel de parodie.

Treaba lor... Eu rad in gand cu ceilalti!

Si, in sfarsit, SFARSITUL. Ultimul numar. Cel mai complex, cel mai elaborat, cel mai studiat. Unde esti Keanu Reevs sa mori de ciuda, sa vezi aici rotiri din trunchi, rotiri complete, spre stanga, spre dreapta, in sensul acelor de ceasornic si in sensul invers al acelor de ceasornic, si-n amandoua sensurile in acelasi timp, la 180 de grade, la 360, la 1080 la 3 milioane 80, piruiete, cascadorii, tsukahara, cu lutz si triplu şurub si inainte si pe laterala, si ca plonjorii mexicani de pe stanca, si ca Evgheni Plusenko si ca Surya Bonaly, zburand, plutind... imi fac cu mana, sau doar din degete (ma rog, copite!) imi zambesc sau imi ranjesc, se stramba la mine sau se opresc brusc, pentru 2 secunde din rotirea lor pentru a continua zborul intr-un cu totul alt stil si miscare decat cele cu care pornisera, isi iau avant, cu viteza nebuna, cu „mig-mig-ul” Road Runner-ului, pentru a se oprii „blana” - ca un cui pironit in scandura de un pistol de impuscat cuie - chiar la locul de decolare, asteptand cateva clipe, abia apoi facand saltul si aterizand usor-usor... usor si lin asemeni fulgului de la inceputul filmului „Forest Gump”... Matrix, Frate!

Matrix pe dracu! Astia-s mici copii! Oiţele mele se aseaza in sfarsit la linia de start si, una cate una (ca sa le pot numara ca doar asta-i scopul spectacolului, nu?) sar parleazul descriind, executanad cu gratie, maiestrie toate elementele de mai sus.

Ce frumos! Mintea mea e incantata, extaziata.

- „Eu am putut crea asa ceva?
- Pai tu, dar noi le-am pus in scena. E greu, tare greu, fratioare!”

Cel care mi-a raspuns este Ares Mioritovici Berbecov, berbecuţul cu lana maslinie, spicluit, oaches, cu coarnele intoarse intr-un mod mai dichisit, cu joben si monoclu, si care, in mod straniu merge DOAR pe picioarele din spate, si care acum sta la taclale cu mine fumanad din trabucul lui gros care-l face sa para, mai mult decat ar fi necesar, impresarul de trupa ce se straduieste atat de tare sa fie. E si impresar si director artistic si scenograf si regizor si producator si „portavocea” trupei Circus Oieritus in acelasi timp.

- „Da, vad si eu ca e greu”... ii raspund
- „Mai ales cand... deh, cand... ma rog, munca noastra, stradania, giumbuşlucurile, trucurile, salturile imposibile, TOTUL, nu prea e... ma rog, RASPLATIT.
- Ei, dar ce, castigati binisor de la astia d’alde Nelu si Marghioala si, la drept cuvant, nici restul oamenilor nu se uita pe gratis, ba, dimpotriva, as zice ca restul oamenilor sunt mai largi la punga pentru ca sunt si mai largi la suflet...
- Ei as, hai ca esti tare fratioare! Pai d-asta-i vorba! Despre genul asta de rasplata vorbesc eu!? Faci pe niznaiul! Ce te faci ca nu-ntelegi? La ce dracu muncim noi de ne trec toate transpiratiile SI la orele cele mai nepotrivite!? Ia, de exemplu, acum! Acum cat e ceasul?
- 3 jumate!
- 4 fara doazeci fix! NOAPTEA! Sau dimineata. Cum preferi.
- Si?
- Iar faci pe niznaiul! Cum si? La ce dracu esti treaz? Unde-i rasplata noastra? Nu d-asta ne dam atat in stamba, in spectacol. Crezi ca banii Marghioalei ne intereseaza pe noi? Nu d-asta muncim, nu d-asta performam, sa te pacalim, sa te „mintim”, sa uiţi de tine si sa adormi si-apoi sa uiţi si de noi?
- Mda! Inteleg. Ai dreptate. Tot treaz sunt si acum cand vorbesc cu tine, dragul meu Ares Mioritovici Berbecov. Imi cer scuze. Te rog sa ma ierti. Incerc dar nu pot. Văd, ma bucur, apreciez tot ce faceti... apreciez munca voastra dar se pare ca nu-i suficient.
- Nu-i suficient, nu-i suficient! Niciodata nu-i suficient! Bine, sa zicem! Spune-ne, indica-ne, traseaza-ne directive si ordine, plan cincinal, cum oi vrea sa-i zici. Ce sa mai facem, cum sa ne mai „producem” ca sa te distram de la gandurile tale?
- Ar fi ceva... Am auzit eu de un spectacol, mai degraba o migratie... sau hai sa-i zicem transhumanţă ca tot vorbim de oi...
- Ce transhumanţă, ce migratie?
- Ares Mioritovici Berbecov, crezi ca oile tale se pot deghiza in FLUTURASI COSTUMATI IN COSTUME DE ASTRONAUT GEN APOLLO 13?

read more

Houston, we have a problem!

Povestea asta e despre insecte: despre paianjeni, despre muste, musculite, despre molii, despre viermi si fluturi. Dar nu orice fel de insecte si, mai ales, nu orice fel de fluturi. Sunt acei fluturi care, desi se nasc in suflet, traiesc in stomac. Cam scarbos, nu? si totusi... se nasc din sentimente pentru a vietui in golul din stomacul nostru.

... si ma e despre ceva: mai e despre calatoria imposibila a acestor „vestitori ai sentimentelor noastre” de la locul lor de nastere catre locul unde vor muri.

E cam asa...

Ţesem plase nevazute in jurul nostru. Muncim de zor la andrele si la ingliţa, ochi cu ochi, rand cu rand - unul pe fata, doua pe dos - construim plasele noastre de paianjen, capcanele pentru necunoscutii atat de asteptati; pentru EL-ul acela special, pentru EA-ua aceea nemai-intalnita, nemaiauzita. Pentru persoanele pe care le asteptam o viata intreaga.

Muncim – zi de vara pana-n seara – de ne sar ochii, sa ne slefuim personalitatea, sa fim inteligenti, nostimi, spontani pentru ca ne e teama ca nu suntem suficient de inteligenti, nostimi si spontani. Pentru ca stim ca EL-ul si EA-ua nu ne accepta cu 10 grade mai la stanga sau mai la dreapta de „unghiul perfect” al perfectiunii umane.

Iti construiesti plasa, panza, tesatura invizibila si astepti. Sau pleci la vanatoare.

Dar, de obicei, astepti ca deh... o fi ăsta sau asta asa de special dar tu esti ăla care a tras pe branci sa construiasca tesatura deci, ar cam fi cazul sa-si mute si ei curul si sa binevoiasca sa cadă, nu ca musca-n lapte ci ca musculiţa beată, ca drosofila, in panza ta de paianjen atat de mestesugit construita.

Si cand a cazut? Aici e baiul! Pentru ca, o data si o data tot trebuie sa pice. E imposibil sa nu pice. Speciala ta victima e atrasa, ca molia de flacara făcliei, de fire invizibile. Simte si stie ca acolo-i capcana si totusi vine. N-are cum sa nu vina. Vrea sa te testeze, sa-ti guste „marfa” sa vada daca ESTI ceea ce destinul i-a promis ca o sa fii.

Si ESTI. De cele mai multe ori esti. Esti la inaltimea TUTUROR asteptarilor lui/ei. Sau esti toate inaltimile sperantelor sale asa cum n-a visat vreodata; „Doamne, e posibil sa fie atat de... si atat de!...”.

La dracu! Si cand te gandesti ca te dadusei de totate cele 3 milioane de ceasuri ale mortii gandindu-te cum sa faci, cum s-o dregi sa-i atragi atentia, sa-i spui „replica introductiva”, sa intretii conversatia verde, proaspata, neobosita, revigoranta, iar acum uite-l, uite-o ca-ti mananca din palma, ca te venereaza, ca simte si el/ea un gol in stomac cel putin egal cu propria-ti perplexitate.

„La, la... tra, la, laaaaa, ce-a fost gol acum e plin / ce-a fost plin acum e gol, trala, trala, laaaaa”

Zau daca nu-i nasol cand stii ca situatia incepe sa se schimbe, cand constati ca „golul” tau se „umple” tot asa de repede cum „plinul” lui/ei se „goleste”, cand constati ca exista un „circuit al apei in natura” capabil sa transfere „indiferenta” lor initiala către tine (umpland imensul tau „gol” – giganticul vid de la inceputul mirajului) si, in sens invers, „furnicaturile” tale catre ei.

... ce-a fost gol acum e plin si ce-a fost plin acum e gol!

Si chiar daca viermele gaurii negre a vidului provocat de golul din stomacul tau – vid prin care inca sunt capabili sa mai zburde fericiti fluturasii echipati in costume de astronauti gen Apollo 13 – nu si-a facut inca aparitia si nu a inceput sa devoreze carcasa sentimentului de fericire, si chiar daca aceasta carcasa e destul de etansa si inca nu s-a adancit fisura „îndragostelii” tale, inca nu a crapat carcasa bombei cu ceas, carcasa ce-ti imbraca sufletul, parca deja auzi ticaitul ireversibil, cronometrul, numaratoarea inversa pana la MOMENTUL ZERO al deciziei, al CONSTATARII.



Deci... „Houston, we have a problem!”

Nu auzi inca asta. Fluturasii ce graviteaza prin vidul golului din stomac, imbracati in astronauti gen Apollo 13, nu-si transmit inca mesajul, nu spun INCA, timid dar ferm: „do you read me Huston! I believe we have a problem”

Offffffffffffff! De ce nu ne nastem orbi! De ce nu ne nastem imuni la ganduri, la presimtire, la sentimentul care-ti incolteste in suflet ca...”nici de data asta, nici acum, nici niciodata”. Si nici nu-i el/ ea de vina ca doar i-ai asteptat atata, le-ai intinas mreje ademenitoare, mese imbelsugate ca pentru 100 de Setila si vreo 300 de Hamesila. Ti-ai stors atata creierii incat sa ajungi sa fii Pasari Lati Lungila intr-o poprtie de 1/3 si Fat Frumos si Zmeul Zmeilor in restul de doua treimi.

Dar ceasul bombei ticaie, fisura incepe sa manance din carcasa pana nu demult etansa a sufletului si stii ca, unul cate unu, mai devreme mai degraba decat mai tarziu, fluturasii tai imbracati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor fi absorbiti in gaura neagra ce uneste 2 universuri absolut incompatibile, aflate la milioane de ani lumina distanta unul fata de celalalt: sufletul si mintea ta, sentimentele si judecata rece, iubirea si intelepciunea.


Vor fi absorbiti si... cine stie? Cine poate sti ce se intampla intr-o astfel de calatorie imposibila? Cine-ti garanteaza ca Fluturasii tai echipati in costum de astronaut gen Apollo 13 vor trece „safe and sound” baraje atemporale, de necuprins, de neinteles, universuri invizibile si improbabile ca sa ajunga pe teritoriul intelepciunii, al gandului pur, al adevăratei INŢELEGERI a adevaratului sens al vietii. Sa ajunga „aci, in mintea ta” teferi si nevatamati, cu ceva julituri care le dau o aura de luptatori sexi si mandri, de supravietuitori ai „adevaratelor povesti de dragoste”, sa ajunga in mintea ta si sa-ti sopteasca incetisori, sa-ti adreseze intelepciunii, mintii, gandului tau rece si taios, cuvintele dulci, susurul racoritor si proaspat al „povestii incoltite in suflet”.

Sa-ti spuna ca „de data asta se merita, mai crede-ne si pe noi, renunta sa mai gandesti atata intelepciune obosita, mai lasa-te purtat si de ceea ce simti”.

Si-i crezi? Si-o sa faci ce-ti spun ei? Si-o sa le urmezi sfatul?

... oiiiiiii mai! Dragii mei fluturasi! Iubitii mei fluturasi costumati in astronauti gen apollo 13! Mai duceti-va la dracu! Las’ ca stiu eu mai bine!

read more